Dacă ar fi să compar televizorul cu ceva, primul lucru care-mi trece prin minte e o găleată cu lături. Una pe care, în fiecare seară, se găseşte câte-un moderator sau vreo pseudovedetă, ori o emisiune de un prost-gust desăvârşit, să mi-o arunce-n faţă. Mi-e greu să descriu dezgustul pe care îl simt în momentul acela, unul cu atât mai profund cu cât ştiu că, exact ceea ce mie-mi provoacă silă, lasă cu gura căscată de admiraţie câteva milioane de telespectatori profesionişti.

Într-o zi, nu demult, întâmplarea a făcut să mă nimeresc într-o maşină cu un vechi prieten şi să mergem împreună vreo 50 de kilometri. N-am vorbit despre politică, n-am vrut asta nici eu, nici el, şi atunci singurul lucru despre care ne-a mai rămas să discutăm în afară de fotbal a fost cultura. La un moment-dat aproape că ne plângeam pe umăr unul altuia tot povestind despre halul în care ajuns poporul român. Mutra lui tristă – fiindcă exact aşa arată, de parcă i s-au înecat toate corăbiile – s-a făcut şi mai tristă când m-a întrebat până unde cred eu că poate coborî românul. I-am răspuns că, din cercetările, studiile şi observaţiile mele de psiholog şi sociolog amator, cred că până la minus infinit. Am uitat să spun că, pe lângă că e tot timpul trist, mai are şi ochii mari, aşa că, după ce i-a făcut şi mai mari, m-a întrebat: „Aşa-i?”. Am dat din cap că da.

La un moment-dat, el a coborât din maşină, iar eu mi-am continuat drumul. Cum scaunul de lângă mine a rămas liber, mi-am pus pe el gentoiul cât toate zilele, de care nu mă despart decât în somn, mi-am întins picioarele, care, fiind lungi, îmi înţepeniseră 50 de kilometri în aceeaşi poziţie, şi m-am uitat prin microbuz, la vecinii de călătorie. Chiar în dreptul meu, în stânga, o fătucă, o elevă, îşi rupea degetele tot apăsând pe tastele telefonului mobil. Lângă ea, un moş pe care-l prinsese probabil ora 10 seara treaz moţăia cu gura deschisă, iar pe scaunul din faţă o femeie care putea să fie mamă-sa citea cu ochii cât cepele un articol despre subiectul fierbinte al zilei, mi-am zis eu, care ţinea România pe jar, cum Beyonce de România, amanta lui Guţă, a fost făcută „conservă” de Narcisa, altă amantă sau chiar nevasta manelistului, că nu mă pricep, iar de văzut n-am văzut bine ce scria acolo.

Mi-am mutat privirea, mi-am îndreptat genunchii şi m-am uitat pe geamul microbuzului. La radio, la ştirile naţiunii, am aflat că Oana Lis şi-a făcut testul de sarcină în direct, la televizor, i-a ieşit pozitiv, şi că Viorel Lis, zis Golem, va fi tată. Eu nu prea cred, fiindcă nu are cu ce, dar cititoarea de ziar cred că credea, fiindcă făcuse urechile cât antenele parabolice. Apoi, probabil fiindcă pe retină îmi rămăsese imaginea ziarului şi creierul meu n-a găsit altceva mai bun de făcut decât s-o proceseze, mi-am adus aminte de ceea ce spusese nu demult Dan Capatos. Pe vremuri, aveam o părere bună despre el, aceeaşi pe care o am faţă de jurnaliştii de presă scrisă, pentru că presa scrisă e pur şi simplu altceva. N-am timp să explic acum ce anume, dar cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Dan Capatos zicea că se felicită în fiecare zi fiindcă a ştiut să aleagă, a lăsat ziaristica adevărată pentru presa de monden, singura care de fapt contează, şi că pe Facebook emisiunea lui are vreo 700.000 de prieteni. Creierul meu, iarăşi neavând altceva mai bun de făcut, s-a pus pe socotit şi rezultatul calculului a fost că „Un show păcătos” are totuşi vreo 20 şi ceva de milioane de neprieteni români. Din ăia reali, nu pe Facebook.

Când să cobor din microbuz, privirea mi-a căzut pe reverul sacoului şi pe umărul drept, şi mi s-a părut că sunt ude, de la lacrimile prietenului care coborâse. Şi m-am gândit că, în seara aceea, lăturile aruncate din găleata care e televizorul n-au să se prindă de rever şi nici de umărul meu drept.

Adrian CRÂNGANU