Aş fi vrut să-nchei anul trecut frumos şi să-l încep pe ăsta la fel, dacă nu şi mai frumos. În zadar mi-am făcut, însă, speranţe. N-am reuşit. În ultimele zile ale lui 2023 m-au răscolit amintirile legate de acel decembrie ’89, despre care nu ştiu acum mai multe decât ştiam atunci. În fiecare an ne aducem aminte tot mai puţin despre întâmplările alea, dar de data asta parcă a fost altfel. Am avut impresia că cineva a încercat să tragă, atât cât s-a putut, perdeaua de la fereastra închisă care ne ţine istoria în beznă. Tot ce-am putut, însă, să zăresc în penumbră a fost praful uitării aşternut timp de 34 de ani peste lucrurile din camera care, cel puţin în cazul meu, ţine loc de conştiinţă. Una neîmpăcată. Dar încerc, încă mai încerc să mă prefac că nu-mi mai pasă şi să le iau pe toate aşa cum sunt. Să-mi spun, adică, asta e…
Ba unii parcă chiar au încercat să facă un pic mai mult decât ce ziceam mai înainte şi s-au apucat să scormonească în evenimentele alea care mie încă nu-mi dau pace. Impresia mea a fost că n-au reuşit decât să zgârie capacul sicriului de plumb în care a fost înmormântată Revoluţia. Ştiu că nu e mare lucru, dar măcar i-a pus, cât de cât, pe gânduri pe cioclii care au băgat-o în pământ.
Pentru că eu ştiu şi nu uit ce-am trăit şi ce-am văzut atunci. Prima oară de la fereastra bucătăriei, acolo unde-mi făceam veacul fiindcă era mai cald decât în restul apartamentului. De acolo vedeam unitatea militară spre care, de cum se lăsa întunericul, adică de pe la ora 6, se trăgeau până dimineaţa pe la 7, când începea să se lumineze de ziuă, câteva sute de mii de gloanţe, fără nici cea mai mică exagerare. Iar dimineaţa, liniştea devenea cu atât mai nefirească.
Comunicatele de la televizor spuneau că nu a fost prins niciun trăgător, nicăieri în ţară. Într-o noapte, eu am numărat de la fereastra bucătăriei opt guri de foc care au făcut praf peretele unităţii militare. Se trăgea cu mitraliere de calibru greu şi cu gloanţe trasoare. Iar în altă dimineaţă, tot după ore întregi de iad pe pământ, deasupra oraşului au zburat trei elicoptere venite de la Caransebeş. Mi-a îngheţat sângele în vene, fiindcă nu ştiam de partea cui sunt, dar m-am liniştit când am văzut ţâşnind de sub ele rachetele care au răscolit dealul din faţa unităţii militare. Atunci au omorât pământul, câteva tufe şi vreo cinşpe copăcei. Atât.
Nu, nici eu habar n-am cine a tras în acel decembrie care mă bântuie în fiecare an. Amintirile mă copleşesc mereu, iar acum îmi vine în minte alta, pe care aproape că o uitasem. Era imediat după Crăciun, şi o prietenă de-a mamei mele, care locuia la Târgovişte, m-a rugat să merg la spital să-i duc fiului ei ceva de mâncare. Era maistru militar şi fusese împuşcat în TAB-ul cu care venea de la Caransebeş în sprijinul revoluţionarilor. I-am dus un borcan cu supă şi două portocale scoase din depozitul magazinului din centrul oraşului. Mi-a spus că avea un glonţ în corp, care, atunci, i se plimba prin braţ ca pe bulevard, dar nu ştie cine-l împuşcase.
Revenind în prezent, aş vrea să scriu despre corupţia scoasă la iveală de incendiul de la Ferma Dacilor, dar mi se pare mai importantă altă întâmplare. Mă uitam la televizor şi am văzut imagini din parlament în care, pe rând, deputaţii şi senatorii băteau cu pumnii în pupitrul ăla maroniu de-am zis că-l fac bucăţi şi zbierau pur şi simplu că, anul ăsta, mediul privat trebuie ajutat ca niciodată până acum, că el duce greul bătăliei cu sărăcia şi, la fel ca în iubire, dacă el nu e, nimic nu e, moment în care am început să aplaud şi eu, laolaltă cu toată sala. M-a trezit însă zgomotul propriilor palme şi mi-am dat seama că aţipisem. Oricum, 2024 a început bine. În visele mele.
Adrian CRÂNGANU