Mi-e greu, dar încerc, totuşi, să mă adun şi să mă opresc la una sau la două idei clare pe care să-mi construiesc editorialul de azi. Am văzut multe în ultimul timp şi am auzit şi mai multe, şi toate lucruri de care aş fi preferat să nu ştiu. Dar nu s-a putut. Luate la grămadă, aş putea spune că am auzit, mult prea des, strigătul nemulţumirii profesorilor care au predat pe stradă o lecţie de la care eu, unul, am chiulit, am mai auzit vuietul miliţienilor, al doctorilor, al asistentelor şi al brancardierilor, şi scrâşnetul din dinţi al celor din justiţie când a venit vorba să le facem noi dreptatea pe care ei până acum şi-au făcut-o singuri. Am mai auzit şi şuieratul ceferiştilor care-au promis că trag ţara pe linie moartă şi am auzit mai ales tăcerea noastră, a proştilor de rând, sau cum ne-or zice toţi ăştia înşiraţi până acum, dar nu la ea am ciulit cel mai atent urechea, ci la oftatul minerilor, pe care intenţionat i-am lăsat la urmă, fiindcă, într-un fel, mă simt vinovat faţă de ei, şi asta nu de-acum, ci de multă, foarte multă vreme, din 1990 încoace.
Şi, recunosc, la fel i-am văzut şi eu până în ziua despre care vreau să vorbesc în continuare. Probabil că întâmplător, exact acum 20 de ani, cred că până şi luna e aceeaşi, sfârşitul lui iunie, am coborât într-o mină. Asta am visat încă de la primul pas pe care l-am făcut în redacţie, să scriu un reportaj despre mineri. Au trebuit să treacă zece ani, însă, până să se ivească ocazia.
Iar când a venit, în ziua aia de sfârşit de iunie din 2003, am scris cel mai bun articol din viaţa mea. I-am spus „Oraşul de sub oraş”. Îmi pare rău că nu mai am ziarul, ori nu l-am pus deoparte, ori, dacă totuşi l-am păstrat, s-a pierdut în toţi anii ăştia printre alte hârţoage, dar cred că, dacă mi-aş forţa puţin memoria, aş fi în stare să mi-l amintesc şi să-l mai scriu o dată, cuvânt cu cuvânt. N-am s-o fac, dar am să încerc să fac o schiţă a tabloului acela pe care l-am pictat acum 20 de ani, văzut prin ochii ziaristului care sunt azi, mai obosit, mai dezamăgit şi mult mai comod, ca să nu spun leneş.
Am coborât, atunci, la 1.100 de metri adâncime, cea mai mare din Europa unde încă se mai extrăgea cărbune, împreună cu doi ingineri şi fotoreportera care venise cu mine. Mi-am lăsat bricheta în biroul directorului, de frica gazelor din subteran, m-am îmbrăcat în salopetă, cu cască pe cap şi lampă în frunte, şi-am pătruns în cea mai întunecată dintre lumi. Şi cea mai tăcută. Până jos am schimbat trei lifturi care cădeau, parcă, în gol, încât mi-am simţit inima-n gât, iar jos parcă-mi răpăiau mitraliere în urechi de la diferenţa de presiune. În plus, mai şi curgeau apele pe mine de la căldură. Pe unde treceam, glasuri, de multe ori fără chip, ne salutau cu „Noroc bun!”. Le răspundeam la fel. Câteva ore, m-am plimbat printr-un fel de iad. Am auzit deasupra explozii care au făcut cizmele de cauciuc cu care eram încălţat să vibreze, iar printre scândurile care susţineau pereţii să se scurgă bucăţele de huilă. Colega mea, din câte am putut să-mi dau seama în lumina aia, se îngălbenise toată. La intersecţiile galeriilor am văzut mineri doar în chiloţi, negri de sus până jos şi albi doar acolo unde şerpişori de transpiraţie le brăzdau pielea.
Din ziua aia, gândesc, vorbesc şi scriu altfel despre ei, mai ales că mereu îmi amintesc cum, atunci când am schimbat lifturile, un băiat de vreo 17 ani m-a întrebat cu jumătate de glas cum e deasupra, dacă e frumos sau plouă. Nu mai ţineam minte cum era vremea sus, nu fusesem atent, dar i-am spus că-i soare. Mi-a zis „Noroc bun!”, şi salutul lui a sunat ca o rugăciune în iadul care era, de fapt, oraşul de sub oraş. Dar lucrul ăsta îl înţeleg abia acum, când sunt mai obosit, mai dezamăgit şi mai comod, ca să nu spun leneş, decât atunci când am scris cel mai bun articol din viaţa mea.
Adrian CRÂNGANU