Cred că aproape un sfert din viață mi-am petrecut-o în fața televizorului, pe canalele de sport, și încă vreo câteva procente pe stadioane ori în sălile polivalente, ca ziarist. Știu exact cum miros cremele și spray-urile pe care le folosesc fotbaliștii în vestiare atunci când se accidentează, ori pudra de talc sau mirosul tricourilor îmbibate de transpirație, de victorii sau înfrângeri, mai ales că, în copilărie, și mai apoi în adolescență, am făcut și eu atletism, disc și suliță, după care, atunci când au început problemele, am trecut pe tenis de masă. Cât despre fotbal, nu mai vorbesc, l-am jucat în fiecare clipă liberă, şi ziua, şi noaptea uneori. Le mai simt și azi, mirosurile, zic, dar nu cu nasul, ci mai mult cu mintea și, pe măsură ce trece timpul, cu sufletul.
Cred eu că toate astea mă îndreptățesc, nu să dau verdicte, dar măcar să mai bombăn din când în când, atunci când cred că e cazul. Și a fost într-o duminică-noaptea, nu demult, când n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să mă uit, pentru prima oară în viață, la Super Bowl, finala campionatului de fotbal american de la Las Vegas. Nu mai știu ce echipe au jucat, nu le-am ținut eu minte numele nici în timpul meciului, dar nu asta am vrut să spun. Ceea ce mi s-a părut important e că m-am uitat vreo jumătate de oră, foarte atent, mai-mai să-mi lăcrimeze ochii, fiindcă am luat descifrarea regulilor jocului ca pe-o provocare personală. Nu știam absolut nimic despre fotbalul american, nici câte reprize sunt, nici cât durează una, dacă se marchează goluri sau puncte, nu, habar n-aveam de nimic din toate astea. După o jumătate de oră, de fapt mint, n-a fost atât, că la un moment-dat m-am dus în bucătărie să fumez o țigară și să încerc să-mi pun impresiile în ordine, deci după vreo 20 de minute, să zic așa, când scorul era 3-0 pentru nu știu care dintre echipe, răstimp în care n-am priceput nimic, dar absolut nimic, cu toată țigara aia fumată strategic, credeam eu, am schimbat postul.
Adevărul e că nu prea mi-a convenit că n-am fost în stare să descâlcesc regulamentul jocului, tocmai fiindcă, așa cum numai ce-am spus, mă credeam mai priceput la sport. M-a cam râcâit ideea asta, recunosc, dar nu mult, pentru că m-am consolat repede cu gândul că mă mai uit și la altceva, tot ca mâța-n calendar.
La alegeri mă refer. Și la halterofilii care tot ridică problema asta, ca să zic așa, dacă tot vorbesc în termeni sportivi. Oamenii ăștia, mă uit la ei, nu dau niciun semn de oboseală, comasate-n sus, comasate-n jos, la stânga, la dreapta, culcat, salt înainte, de parcă numai și numai de ele ar depinde viața noastră. Greșit. E vorba despre viața lor, cred eu. Pe mine, de exemplu, mă interesează mult mai mult dacă mai am piatră în brichetă atunci când ies din casă, să nu mă trezesc că n-am cu ce să-mi aprind țigara pe unde mă duc, decât toate europarlamentarele, localele, parlamentarele și prezidențialele lor la un loc.
Și asta, probabil, fiindcă mult timp, câteva luni, nu 20 de minute cum am făcut la finala aia din Las Vegas, i-am studiat cu mare atenție la televizor, încât uneori m-am uitat în cruci de-atâta concentrare, și tot n-am reușit să înțeleg cum de politicienii ăia, cărora li se spunea uneori ca la proști că în România se moare deja de foame, că bătrânii disperați își pun capăt zilelor și că jumătate din țară a plecat unde-a văzut cu ochii din cauza lor, nu pricep nimic.
Dar înțeleg eu, în sfârșit, ce-i de făcut cu ei. Comasați sau necomasați. Și-atunci au să se uite la noi ca mine la Super Bowl.
Adrian CRÂNGANU