Despre războiul dintre austrieci şi turci, din 1788, în zona Caransebeşului, s-au consemnat multe de către cronicarii vremii, printre care amintim câţiva doar, ca de pildă protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, preotul Zaharia Tătucu din Iablaniţa sau Gheorghe Popovici din Cireşa.

În vremea noastră, într-un cadru amănunţit a descris aceste lupte distinsul istoric şi cercetător Liviu Groza din Caransebeş, în cartea sa „Restituiri Istorice”.

Aş dori însă să adaug acestor evenimente istorice câteva modeste rânduri, poate nu lipsite de importanţă.

După o lungă şi zbuciumată domnie, la 29 noiembrie 1780, moare împărăteasa Austriei, Maria Terezia. Tronul este asigurat fiului ei, Iosif al II-lea, care un timp i-a fost asociat la conducerea împestriţatului imperiu.

Noul împărat a venit cu multe idei noi, dar care erau rodul mitului de familie, şi nu al nevoilor reale ale lumii în care trăiau. A călătorit mult prin ţară, dar mereu i s-a arătat o faţă falsă a realităţii, care să-i facă plăcere şi să aducă noi laude oficiale Coroanei Habsburgice. Tot ceea ce presupunea că nu-l bucură, i-a fost abil sau grosolan ascuns.

Relatarea evenimentelor legate de războiul cu turcii, din ultima parte a domniei, a fost făcută pentru istorie în acelaşi chip. Nu ni se spune, de exemplu, nimic despre cum era să fie luat prizonier, el, împăratul, şi cum a fost salvat.

Evenimentele istorice au fost până la un punct relatate, pentru ca apoi peste ele să se lase tăcerea. Astfel procedează martorul ocular protopopul Stoica de Haţeg.

În ansamblu – scrie Gheorghe Popovici în a sa „Istoria românilor bănăţeni” –, „Groaza cauzată prin atacul nocturn fu atât de mare, încât imperialii se nimiceau întreolaltă, lăsând pradă inamicului arme, muniţia şi Casa de război. Împăratul singur rătăcise în fugă şi abia fu găsit şi scăpat de nefericire”. (Istoria românilor bănăţeni”, Lugoj – 1904).

Întâmplarea însă a făcut să se păstreze, în tradiţia orală a unei familii din părţile Lugojului, informaţii care completează relatarea evenimentelor şi primejdiile din care a fost salvat împăratul Iosif al II-lea.

Se înţelege de la sine că trebuie să păstrăm o anumită reticenţă, pe care o cere însăşi interpretarea faptelor istorice.

De acord cu împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, împăratul porneşte la 9 februarie 1788 războiul împotriva turcilor. Un război pregătit rău şi condus şi mai rău. Armata s-a întins pe sute de kilometri, de la Hotin la Triest, ca la o mare vânătoare. Nu s-a ţinut seama că în faţă era o armată mai numeroasă, mai bine pregătită şi cu multă experienţă de luptă.

Turcii, care cunoşteau adversarul, au concentrat mult peste 100.000 de luptători şi au atacat atât pe direcţia Orşova, cât şi pe direcţia Belgrad – Timişoara, cu intenţia de a-l prinde pe împărat. La Orşova, generalul Papilla, de origine română, a apărat trecerea cu câteva mii de ostaşi. Cu toată împotrivirea, a fost dat peste cap, la fel şi comandantul său, feldmareşalul Wartenssleben.

Exact cum au socotit turcii, împăratul a căzut în cursă, venind la Caransebeş cu o armată în ajutorul celor ce se retrăgeau în derută.

La Slatina-Timiş, în Coridorul bănăţean, Armata imperială a fost împrăştiată, iar împăratul s-a retras şi a ordonat o linie de apărare la Caransebeş.

Marele vizir, din mers, a atacat şi a ocupat liniile inamice. Armata Vienei s-a împrăştiat şi o parte a fugit spre Lugoj, împreună cu împăratul. Fiind seară, se aşezaseră liniştiţi, pentru refacere şi odihnă, la Lugojel. Turcii, pe urmele lor, au atacat în plină noapte armata împăratului cu unităţi de cavalerie ţinute în rezervă, cu scopul de a-l face pe împărat prizonier. Cu un grup de generali trecând râul Timiş, împăratul s-a salvat pe drumul Făgetului, care era liber. Dar turcii erau pe urmele lui şi a urmat o goană infernală. Istoria se opreşte aici…

Apropiindu-se din urmă unităţile turceşti, salvarea nu mai era posibilă. Ca o ultimă şansă, un general a fost de părere să lase caii şi drumul, şi să o ia prin pădure, spre nord, circa 12 kilometri.

După un mers prin pădure, au ieşit la un luminiş. Se auzeau câini, tălăngi, şi se vedea o stână. Un oier de prin Transilvania de origine (Dobra – judeţul Hunedoara) de mai multă vreme îşi stabilise stâna aici. La lătratul câinilor, păcurarii s-au apropiat şi au cerut informaţii. Nu le-a venit să creadă ca însuşi împăratul, în toiul nopţii, să vină la ei, şi încă să le ceară ajutor.

Ciuran, căci aşa îl chema pe baciul bătrân, a cerut un moment de gândire şi de sfat cu păcurarii săi. Ne închipuim cu câtă nerăbdare şi teamă fugarii aşteptau o „ultimă şansă”. Se zice că împăratul Iosif o rupea binişor pe româneşte, căci era de cultură latină.

Cu stupoare, a auzit sentinţa: „Jos ţoalele voastre militare, vă îmbrăcaţi ca noi şi pornim pe drumul ştiut de noi, spre Mureş”.

În timpul cel mai scurt, s-a executat hotărârea luată şi s-a plecat. Drumul cobora spre satul Cliciova, prin Bethausen, Cladova, Ohaba Lungă, pe valea care-i ducea pe direcţia cea mai scurtă la Mureş. Chiar dacă veneau după ei turcii, nu era niciun pericol.

În linişte şi „festina lente”, spre seară, au ajuns la locul mult dorit. Ne putem închipui bucuria împăratului! Au urmat mulţumiri şi iar mulţumiri! Împăratul l-a luat de-o parte pe Ciuran şi i-a spus: „Vino la Viena spre primăvară, când se liniştesc treburile, şi te răsplătesc, te înnobilez, ai salvat viaţa împăratului”. Ciuran i-a răspuns că se bucură că a putut face un bine unor oameni şi a promis că va veni la Viena.

Şansa de îmbogăţire i-a aprins o licărire în inimă, dar de înnobilare nu voia să audă. La oi a crescut, şi tot acolo dorea să moară în linişte şi pace.

Odată cu primele semne de primăvară, Ciuran a încălecat pe un cal, a lăsat sfaturi la ajutoare, familie şi ortacii săi de oierie, şi a plecat la Viena.

Să-l lăsăm să meargă cum dorea el şi să ne întoarcem, cu câteva luni în urmă, la război.

Marele comandant turc, vizirul Koka-Iusuf, şi-a adunat comandanţii în consiliu de război şi le-a spus: „Deoarece oastea nu va merge înainte, să ne oprim în acest loc (Lunca Lugojului) pentru cinci zile şi să dăm un raid de pradă prin împrejurimi, că aşa se cuvine, ca ţara duşmanului să fie prădată şi distrusă”.

Noi, cei de astăzi, ne întrebăm ce vină aveau necăjiţii de români că împăratul a pornit războiul.

Au plecat după pradă Serasker-paşa, Darendeli Ibrahim-paşa, Seyyide Numanbey şi mulţi alţii, cu oştile lor. Era 23 septembrie 1788, zi de sâmbătă. Populaţia din 15 sate a cerut „aman” (graţiere şi supunere), aducând tot ce aveau cu ei. Aceştia au fost duşi şi colonizaţi la Mehadia. Vitele nu s-au numărat, căci era câmpul plin de ele, dar robi erau de numărul miilor.

Şi acum să revenim la Ciuran. Ajuns la Viena, s-a descurcat greu. A tras la o casă de oaspeţi, a căutat palatul, şi până la urmă le-a împlinit pe toate cu bine. La palat, un „general” l-a întrebat ce doreşte, având răbdarea să-l asculte. Ciuran a povestit păţania împăratului cu toate amănuntele şi a insistat asupra promisiunilor. I s-a răspuns că nu poate să fie primit chiar atunci, dar i s-a dat o zi şi o oră la care să se prezinte din nou la palat.

Ce a făcut, cu cine a vorbit acel „general”, nimeni nu ştie, dar când Ciuran a revenit, l-a luat cu binişorul: „Ascultă, omule! Împăratului nostru nu i se putea întâmpla aşa ceva şi, dacă le mai spui cuiva, nu vei mai trăi. Mai bine ţine banii aceştia, de drum, şi vezi-ţi de treabă la casa dumitale!”.

„Noa, ce să fac?, a zis Ciuran. Sigur că am să te-ascult, dar spune-i împăratului că m-o minţât, şi asta nu-i frumos!”.

La bătrâneţe, povestind nepoţilor, Ciuran mai adăuga, oftând: „Şi aşa nu m-am îmbogăţât, dar mulţam Domnului că am fost sănătos şi am avut toate de trebuinţă”.

Doinel PUIU MĂRGINEANU

Bibliografie selectivă:

George Popovici – Istoria românilor bănăţeni – Lugoj, 1904;

Patriciu Dragalina – Istoria Banatului de Severin – Caransebeş, 1902;

Grigore Popiţi – Pe cărările tinereţii – Ed. Facla, Timişoara, 1979;

1. Ciuran – Lugojel (Timiş) Inf. Strănepot a lui Ciuran.