Cred că am început deja să obosesc de când mă tot întreb, atunci când chiar nu am altceva mai bun de făcut, cât de înalt trebuie să fie un ziarist, sau cât de frumos ori pocit, ce soi de personalitate ori statură morală trebuie să aibă ca să-i sară în ochi unui şef numit politic şi doar vremelnic într-o funcţie, nu pentru că ar fi fost el deştept, ci doar fiindcă a ştiut să fie mai zelos decât alţii şi să pupe mai apăsat acolo unde trebuie decât au făcut alte lichele aidoma lui. Şi, chiar dacă e vorba despre un simplu salut sau măcar de o înclinare a capului spre jurnalistul cu pricina, oricare ar fi el, eu, unul, n-am reuşit să găsesc un răspuns care să mă mulţumească, cu toate că problema asta mă frământă de ani şi ani.
Am mai scris o dată despre ea, dar e mult de atunci, iar jurnalistul nebăgat în seamă eram chiar eu. Am păţit-o pe treptele unei instituţii, unde am dat nas în nas cu un senator, asta era pe vremea aceea piticania, o stârpitură de nici un metru jumate, un măscărici care, luni întregi, ba poate chiar ani la rând, mă privise în ochi de la doi paşi, la toate conferinţele lui de presă în care niciodată nu reuşise să spună mai mult decât nimic. Deranjul meu a fost cu atât mai mare cu cât, atunci când îi transcriam de pe reportofon tâmpeniile, mai trebuia să-i corectez şi greşelile de gramatică pe care le făcea cum deschidea gura.
În fine, a trecut, eu am rămas acelaşi ziarist nebăgat în seamă, iar el s-a întors în lumea lui măruntă, croită pe măsura staturii sale de nici un metru jumate. Şi n-o spun cu răutate, ci doar cu acea tristeţe izvorâtă din anii în care, acolo, la masa presei, nebăgat în seamă de marii actori ai zilei, am fost totuşi spectator la rolurile pe care le-au jucat unii pentru alţii, uneori jalnic, alteori ridicol, pe ceea ce şi-au imaginat ei că e marea scenă a vieţii.
Cu el, cu jumătatea de om şi de rol, n-am avut de fapt niciodată nimic. În afară de a-i transcrie balivernele de pe bandă, n-a făcut niciun lucru care să mă îndemne să pun mâna pe pix şi să scriu măcar o literă despre persoana lui, în afară, bineînţeles, de faptul că nu m-a băgat în seamă, aşa cum nu i-a băgat nici pe ceilalţi colegi ai mei, iar asta m-a convins să-i dedic câteva rânduri într-un ziar de-acum vreo 15 ani.
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de-atunci, în sensul că jurnaliştii tot neluaţi în seamă au rămas. Când spun asta, mă gândesc la ziariştii adevăraţi, fiindcă au mai rămas şi din aceştia, e drept că nu prea mulţi, în presa cărăşeană, şi în niciun caz la cele câteva fete frumuşele, tinerele şi fâţâite după care li se scurg ochii celor care nu ne iau în seamă, pe la şedinţe ori la conferinţele de presă. Când îi mai scărmănăm un pic, ne mai învrednicesc cu câte-o privire, şi aia încărcată de dispreţ, sau, dacă sărim cumva calul şi ei cred că ne luăm nasul la purtare, se obosesc să-şi amintească cum ne cheamă şi chiar şi pentru ce ziar scriem, şi-atunci ne mai trag niţel de urechi. Nu prea tare, fiindcă nu prea ajung la ele, pentru că toţi sunt mici. Când te comporţi în felul ăsta, nu poţi avea mai mult de un metru jumate. Ce n-au înţeles ei niciodată e că, aşa cum suntem noi, îi facem totuşi mult mai frumoşi decât sunt în realitate, dar mai ales mai deştepţi, iar pentru asta poate că merităm să nici nu ne salute măcar.
După tot ce am scris până acum, mi-ar plăcea ca măcar unul să se simtă şi să încerce, ros de remuşcări, să-mi dea bună ziua. Nu de alta, dar ca să pot să-ntorc capul în partea cealaltă. Uneori, îmi doresc să am şi eu cel mult un metru jumate.
Adrian CRÂNGANU
