Sărbătoarea Floriilor deţine un loc important în calendarul popular, fiind, în fapt, sărbătoarea victoriei definitiv câştigate de natură în lupta sa pentru reînvierea din moarte, la care anual este condamnată de frigul iernii.

Întorcându-ne în timp, vom constata că sărbatoarea creştină a Floriilor datează înca din Secolul apostolic. Primele menţiuni despre această sărbătoare provin din sec. IV. Sf. Epifanie îi atribuie două predici, iar Pelerina apuseană Egeria (sau Etheria) descrie modul cum se sărbătorea această duminică la Ierusalim, spre sfârşitul secolului IV. Pelerina apuseană Egeria (alias Silvia sau Etheria), în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte, ne vorbeşte despre procesiunea ce se organiza în această zi după săvârşirea Sfintei Liturghii.

Toţi creştinii se strângeau pe la ora 13 şi mergeau împreună cu slujitorii şi episcopul cetăţii pe Muntele Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a Înălţat la cer. De aici, pe la ora 17, coborau către Sfânta Cetate, iar creştinii de toate vârstele şi copiii, mergând înaintea episcopului cu ramuri de finic şi de măslin, strigau: ,,Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” Ajungând în cetate, mergeau la Biserica Sfintei Învieri, unde săvârşeau slujba Vecerniei. Această frumoasă tradiţie s-a transmis şi la poporul nostru, până astăzi.

Numele Floriilor este legat de sărbătoarea romană Floralia, ce se organizează primăvara în cinstea zeiţei Flora, considerată zeiţa florilor şi a primăverii la romani, care ar fi dăruit oamenilor seminţele tuturor florilor. Ca şi alte sărbători păgâne, Floralia a fost preluată şi transformată în sărbătoare religioasă care celebrează Intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim. În vechime, Duminica Floriilor era numită şi Duminica aspiranţilor sau a Candidaţilor la botez, pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toţii, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admişi la botez, iar acesta le dădea să înveţe Simbolul credin­ţei. Se mai numea şi Duminica graţierilor, pentru că, în cinstea ei, împă­raţii acordau graţieri.

După un obicei străvechi, menţionat chiar în sec. IV de către Pelerina Egeria şi generalizat în toată Biserica creştină, se aduc în Lacaşurile de cult ramuri de salcie, care sunt binecuvântate şi împărţite cre­dincioşilor, în amintirea ramurilor de finic şi de măslin, cu care mulţi­mile au întâmpinat pe Domnul la întrarea Sa triumfală în Ierusalim. Preferinţa pentru ramurile de salcie este explicată de două legende religioase. Una este cea care povesteşte despre fuga în Egipt, când Maica Domnului cu pruncul în braţe, obosită şi încălzită, s-a adăpostit sub o salcie. Aceasta şi-a aplecat ramurile să o răcorească şi să o ascundă de furia soldaţilor lui Irod. O altă legendă povesteşte drumul parcurs de Maica Domnului în căutarea lui Iisus, răstignit pe cruce. Ajunsă la o apă pe care nu o putea trece, a rugat o salcie să se facă punte. Aceasta i-a ascultat rugămintea şi Maica Domnului a binecuvântat-o să nu se poată face cărbuni din ea şi să fie dusă în fiecare an de Florii la biserică.

Aşadar, obiceiul sfinţirii ramurilor de salcie în ziua de Florii în biserică, „a mâţişorilor”, aşa cum sunt numiţi în majoritatea zonelor ţării, este răspândit în întreaga lume. În mentalitatea populară, aceste plante sfinţite capătă valenţe magice imediate, dar şi pe termen îndelungat. Ele pot influenţa atât sănătatea familiei, cât şi a animalelor din gospodărie şi, de aceea, cu ramurile de salcie aduse de la biserică se ating, şi astăzi, copiii şi animalele, ca să crească şi să fie feriţi de boli. Adulţii îşi pun ramurile de salcie în jurul mijlocului, în credinţa că nu vor mai avea dureri în timpul muncilor agricole de peste an. În unele zone din Muntenia, la începutul secolului trecut exista obiceiul ca tinerii să înghită imediat ce ajung acasă de la biserică câţiva mâţişori, ca să îi fereasca de boli.

Există încă credinţa că este bine să se pună în grădină, pe straturi, crenguţe de salcie, fiindcă acestea feresc legumele de viermi. Dar ramurile de salcie de la Florii au în credinţele populare şi însuşiri magice de lungă durată. De aceea, ele sunt păstrate în casă, la Icoană sau sub streaşină, deasupra uşii. În vechile credinţe populare, prin efectul fumului produs de mâţişorii aruncaţi în foc, se potoleşte furia naturii.

Bucuria reîntoarcerii definitive la viaţă a naturii sărbătorită în această zi, împletită în timp cu credinţele creştin-ortodoxe, au conferit Floriilor tot mai mult atributele unei sărbători religioase. Pentru marcarea ei festivă, Biserica tolerează în această zi alimente interzise în Postul Paştelui – vin şi peşte. Dezlegarea de peşte este posibilă, conform tradiţiei, doar în două zile din îndelungatul Post al Paştelui; Buna Vestire la 25 martie, şi Florii – ultima duminică înaintea Paştelui, cele două sărbători pascale, care, anunţând începutul unui nou ciclu vegetal, devin adevărate sărbători pentru oameni.

Împletire de sacru şi profan, de ritualuri religioase, păgâne şi creştine, de practici magice şi strict gospodăreşti, sărbătoarea Floriilor rămâne în tradiţia poporului nostru un moment încărcat de bogate semnificaţii spirituale, închinate, toate, miracolului vieţii şi bucuriei de a trăi. Iar odată cu trecerea acestei sărbători, întreaga creştinătate păşeşte, cu sfială şi evlavie, în timpul pascal, care se încheie în Duminica Tomii.

Muzeograf

Carmen NEUMANN