În ochii mărgănilor, Revoluţia de la 1848 a însemnat schimbarea hotarului cu Băuţarul.

Creşterea numerică a populaţiei, constatată în prima parte a perioadei confiniare, indiferent de ritmul ei, a dus la o sporire demografică a locuitorilor în Marga şi comunele învecinate. Sporirea populaţiei a însemnat şi creşterea numărului de familii şi de animale de lucru, ridicându-se problema acaparării unor suprafeţe cât mai întinse de pământ. Numărul mare de animale cerea mai ales un islaz corespunzător, unde să poată fi păşunate.

Această luptă pentru islazuri cât mai întinse este deosebit de bine materializată în conflictul dintre localitatea Marga şi localitatea vecină, Băuţar.

La începutul secolului al XVII-lea, vatra satului Băuţarul Inferior nu a fost pe locul actual, ci în altul, mai la sud (în locul numit ,,La sat”), tot în acest hotar, lângă apa Marga, însă de acolo localnicii, rând pe rând, s-au mutat aici, ca într-un loc mai larg şi mai desfătat. Tocmai de aceea în Băuţar, la 1773, casele nu erau aşezate într-o ordine, ci foarte răspândite.

Marga se folosea în special de câmpul aflat lângă comună, la est de Nermeş.

Vama dintre cele două provincii, Banat şi Transilvania, se percepea la podul de pe Nermeş, deci la Vama Marga pentru Banat, şi la Zeicani pentru Ardeal. Teritoriul dintre ele, de aproximativ 16 km, era ca o fâşie de hotar numită în epocă, „terra desertium” – pământ pustiu.

De la Marga se consideră că începe Banatul, iar de la Zeicani începe Ardealul.

Pentru populaţia localităţii Marga, acest hotar nominal al Nermeşului era ceva de care nu se ţinea cont, ea folosind terenul de la est de această apă de când se ştia, pentru lemn şi păşune, considerându-l ca fiind de drept al ei.

După 1718, când se proclamă Pacea de la Passarowitz, când Banatul rămâne Imperialilor, Curtea de la Viena creează imediat o Poliţie, la care se adaugă instituţia Plăieşilor, pentru ca mai târziu locul poliţailor să îl ia grănicerii Confiniului militar, iar foştii poliţai devin jitari sau pădurari.

În 1726 sunt amintite şanţurile de pe câmpul de la Marga, pe hotarul cu Ardealul. E clar că plasarea acestui hotar pe câmpul dintre Marga şi Băuţar, şi care continua pe Culmea Râpelor, avea un rol strategic, el permiţând un câmp mult mai larg de viziune decât dacă ar fi fost plasat pe firul apei, în acelaşi timp şi posibilităţile de apărare fiind mult mai mari.

În schimb, vama a rămas la podul de pe Nermeş, deci în spatele acestui „limes transbanatic”. De fapt, o situaţie asemănătoare e şi pentru Ardeal, căci nici aici vama nu se încasa la Poarta de Fier (locul cel mai bun de apărare), ci la Zeicani, în spatele Porţii de Fier.

Şanţurile construite pentru apărarea Banatului joacă în ochii Imperialilor rolul unui hotar ce limita moşia lor de Transilvania.

După crearea Confiniului militar, graniţa a rămas tot pe aceleaşi locuri de importanţă strategică.

Cum grănicerii nu permiteau depăşirea acestui hotar pe care îl păzeau, el a intrat şi în conştiinţa populaţiei din Marga, care făcea chiar ea de pază la hotare, ca fiind hotarul comunei, astfel că, apărând Banatul, se apărau pe ei şi moşiile lor.

Populaţia celor două comune vecine nu avea nimic una cu alta, iar câmpul ar fi putut fi folosit foarte bine de ambele, dar era un alt factor care a grăbit izbucnirea conflictului, şi anume acela că pe teritoriul graniţei nu se putea intra decât cu un permis special. Locuitorii comunei Băuţar, odată cu creşterea numărului lor, deţineau şi un număr mai mare de animale, ceea ce necesita teren mai mult pentru întreţinerea lor.

În această situaţie, doar terenul de la est de şanţurile de pe câmp şi de culmea dealurilor nu le mai ajungea, punându-se problema folosirii şi a terenului începând de la Cruciţa în sus (la vest de actuala apă a Băuţarului), teren pe care îl deţinea Băuţarul. Greutatea era că la el nu se putea ajunge decât trecând peste culmea dealurilor (Râpelor) sau trecând peste teritoriul Graniţei (peste câmp şi pe lângă Nermeş). Prima variantă fiind extrem de greu accesibilă, trecerea avea loc pe teritoriul Graniţei, dar de fiecare dată cu greutăţi nesfârşite, date fiind piedicile ce se puneau.

În urma plângerilor populaţiei din Băuţar către conducerea Comitatului Hunedoara, de care aparţinea, aceasta se hotărăşte să intervină. Acţiunea începe în 1840, când conducerea Comitatului Hunedoara prezintă Comandamentului General Bănăţean aceste plângeri ale populaţiei, arătând că trebuie găsită o soluţie pentru a reglementa situaţia existentă. Dar cererea e zadarnică, iar problemele continuă, de aceea, în 1842, conducerea Comitatului Hunedoara revine cu aceeaşi cerere către Comandamentul Militar din Timişoara. Aceste solicitări repetate prilejuiesc intervenţia Comandamentului General Bănăţean din Timişoara către Comandamentul Regimentului Grăniceresc din Caransebeş.

În urma dispoziţiilor date, Comandamentul Regimentului Grăniceresc din Caransebeş înştiinţează Comandamentul General din Timişoara că lucrurile s-au aranjat şi conflictul s-a aplanat încă din data de 22 decembrie 1844. Comandamentul General din Timişoara face cunoscut că a luat la cunoştinţă cu satisfacţie de aplanarea conflictului şi precizează că faptul i-a fost confirmat şi de Guvernul Transilvaniei.

În paralel, se dispune constituirea unei comisii mixte – Comitatul Hunedoara şi Graniţă –, în vederea stabilirii exacte a hotarului dintre cele două comune.

Constatăm că divergenţele dintre cele două localităţi se ridicaseră de acum la nivel de conflict între provincii (Ardeal şi Banat).

Comisia constituită îşi începe lucrările elaborând o serie de schiţe ce reprezentau hotarul dintre comune, dar fiecare parte e partinică cu provincia sa. Reprezentanţii ardeleni susţin graniţa pe Nermeş, unde e vama dintre Banat şi Ardeal, iar cei ai Confiniului militar susţin graniţa existentă, aducând în sprijin faptul că şi graniţa dintre Ardeal şi Banat este doar la Zeicani. Neajungându-se la nicio înţelegere, contactele se întrerup în 1845, iar conflictul dintre Marga şi Băuţar atinge punctul culminant în 1846, când băuţărenii atacă grănicerii ce păzeau hotarul, conflict ce se soldează cu arestarea a trei dintre ei şi încarcerarea la închisoarea de lângă Casa ofiţerească din Marga.

Conflictele armate deschise, care iau amploare, impuneau luarea unor măsuri urgente pentru reglementarea situaţiei create. Şi, într-adevăr, se iau măsuri în acest sens, încât Comandamentul General Bănăţean arăta, la 31 decembrie 1846, în răspunsul către Comitatul Hunedoarei, că acest conflict a fost aplanat. Explicaţia aplanării este dată de faptul că, fiind iarnă, câmpul nu era folosit.

În 1847, elementele naţionaliste maghiare convoacă Dieta de la Cluj, care proclamă alipirea Transilvaniei la Ungaria. Din acest moment, conflictul dintre provincii se transformă în conflict între ţări (Austria şi Ungaria).

Dieta stabileşte suprafaţa Ardealului, inclusiv a Băuţarului, şi fixează o nouă Comisie specială, formată din mari nobili maghiari (grofi) din Transilvania, pentru rezolvarea diferendului de graniţă dintre Banat şi Ardeal (Marga şi Băuţar). Comisia a fost formată doar din reprezentanţi maghiari ai Ardealului, care, la final, vor decide în favoarea acestuia.

În ianuarie 1848, Guvernul din Cluj cere Comisiei urgentarea tranşării diferendului, răspunsul dat la această cerere o lună mai târziu arătând că „rectificarea graniţei a fost făcută”.

Referitor la aceste evenimente, există o legendă potrivit căreia la faţa locului s-ar fi deplasat o Comisie din partea Dietei (Parlamentului) de la Cluj şi una din partea Regimentului de la Timişoara. Acestea au chemat un grup de băuţăreni şi unul de mărgăni, care au fost puşi să jure privitor la partea de câmp care este a lor. Băuţărenii, dând dovadă de mai multă iscusinţă, au luat o mână de pământ din curtea casei, pe care şi-au băgat-o între obiele şi opinci, iar atunci când au fost duşi la faţa locului şi puşi să jure au făcut-o cu curaj şi fără mustrări de conştiinţă, susţinând cu tărie că ei stau cu picioarele pe pământul lor şi al strămoşilor lor. Grupul de mărgăni a început să se certe între ei ca ciorile, dacă să jure sau nu, căci nu erau siguri cum a fost din bătrâni. Şi au jurat neconvingător (de atunci li s-ar spune celor din Marga ,,cioare”). Cele două Comisii s-au consultat între ele, fără a mai da un răspuns mărgănilor, după care au plecat.

Ajunsă în faţa Dietei, Comisia ardeleană, combativă şi convingătoare, a susţinut soarta băuţărenilor şi, implicit, a ardelenilor. Dieta, convinsă de jurămintele băuţărenilor, le-a încredinţat stăpânirea acestui hotar.

Explicaţia reală a situaţiei care a făcut posibilă tranşarea conflictului în favoarea Ardealului constă în aceea că Vama Marga aparţinea structurilor Comitatului Caraş al Ungariei, astfel că s-a putut pretinde mutarea hotarului acolo unde era Vama, adică pe Nermeş.

Austria, recunoscând Uniunea proclamată de Dieta de la Cluj, a recunoscut şi hotărârile luate de reprezentanţii acesteia în legătură cu hotarul, mai ales că ea nu avea nimic de pierdut, grănicerii rămânând să facă în continuare de pază la posturile existente. Singurii care au ieşit în pierdere în acest conflict au fost locuitorii comunei Marga, care nu mai aveau dreptul să folosească teritoriul aflat la est de Nermeş.

Revoluţia care izbucneşte în 1848 face să nu mai aibă loc nicio contestaţie din partea Graniţei, problema nemaifiind amintită deloc, iar după terminarea revoluţiei aceasta apare cu atât mai puţin.

Urmarea acestei hotărâri a fost apariţia unor animozităţi permanente între locuitorii celor două comune, stare care a durat mult timp şi după 1848, astfel în în 1867 e „ucisu de băuţăreni” Ianu Ciulenescu, iar zece ani mai târziu e „ucisu” tot de băuţăreni Andrei Jurma.

Însă, odată cu trecerea timpului, certurile au fost uitate, locuitorii celor două comune trăind în mod paşnic, în special dată fiind aşezarea lor, care le leagă organic din punct de vedere economic, precum şi desele legături de rudenie dintre locuitorii lor.

Dualismul austro-ungar consfinţeşte victoria Ungariei, ce dă câştig de cauză Băuţarului.

Pr. Romulus FRÎNCU

Sursa: Ioan Poliţă, Maria Poliţă, ,,Marga de Banat”, Trento – Italia, 2012, p. 89-91