S-a întâmplat, uneori, să-mi fie greu să accept realitatea. Şi cred că, de fiecare dată când am refuzat să văd lucrurile aşa cum erau ele, totul a plecat de la greşeala de care am crezut că m-am lecuit, şi m-am încăpăţânat să trăiesc cu impresia că eu le-am văzut pe toate şi că nimic nu mă mai poate face să mă mir. N-am făcut însă decât să mă amăgesc, fiindcă lumea din jurul meu a fost întotdeauna un profesor inegalabil, care mi-a dat în fiecare zi teme de meditaţie şi motive să-mi pun cenuşă-n cap pentru trufia de care mă făceam vinovat. Poate că ceea ce eu am luat drept înţelepciune, nu erau altceva decât formele istoriei care se repeta, iar experienţa mea nu era nici pe departe atât de bogată pe cât îmi închipuiam eu că ar fi. Nu ştiu ce să zic, dar e clar că puterea mea de înţelegere slăbeşte cu aceeaşi măsură cu care îmi cresc dezamăgirile, iar cinismul îmi bate la uşă.

Mi-e greu să spun care a fost primul lucru care m-a făcut să mă îndoiesc de capacitatea mea de a vedea lucrurile în profunzime şi a le înţelege, şi a făcut să se clatine părerea bună pe care o aveam despre mine în privinţa asta. Pot să spun însă care e ultima întâmplare care îi va face pe mulţi să-şi ia vanitatea la întrebări, aşa cum fac eu acum.

E vorba despre o ştire pe care am citit-o nu demult şi nici nu mai ţin minte exact unde, din care am aflat că la Reşiţa se vor crea 1.000 de locuri de muncă. În loc să râd de bucurie la aflarea veştii, eu am zâmbit a neîncredere. Nu pun la îndoială faptul că se va deschide o fabrică ori altceva, asta cred, însă nu sunt deloc convins că se vor găsi 1.000 de oameni care să vrea să se apuce de lucru.

Să mă explic. Cred că prima dintre întâmplările care m-au adus cu picioarele pe pământ pe vremea când credeam că le ştiu pe toate şi nu se mai poate inventa nimic atât de nemaipomenit încât să mă uimească, s-a petrecut la Bocşa. Sunt mulţi ani de-atunci, eu eram redactor în domeniul economic la vremea aceea, şi mai eram şi bucuros nevoie mare că pot să scriu despre o investiţie care ar fi readus în halale uzinei bocşene, închisă tot într-un articol de-al meu, nespus de trist şi de amar, ar fi readus, aşadar, în halele pustii, cel puţin jumătate dintre şomerii care lustruiau, de dimineaţă până seara, băncile din faţa blocurilor. Când m-am întâlnit cu el, să aflu ce şi cum, patronul cel nou îşi mângâia gânditor bărbia şi nu-mi împărtăşea nici pe departe optimismul. Până la urmă s-a dovedit că a avut dreptate şi că bocşenii au preferat să frece băncile, pe amărâtul de ajutor de şomaj, decât să vină să pună mâna pe scule şi umărul la repornirea uzinei. După vreo lună şi ceva, noul patron a pus lacătul pe poartă, a băgat cheia în buzunar şi dus a fost.

Vremea a trecut, eu aproape că uitasem de comoditatea bocşenilor, când într-o zi a trebuit să merg la Oţelu Roşu, să scriu despre protestele celor de la Combinat, care nu-şi luaseră plăţile compensatorii şi nici nu mai văzuseră un leu din salariu de vreo trei luni. Când am coborât din maşină, pe platoul din faţa Casei de cultură erau câteva zeci de bărbaţi. Nedumerit, fiindcă eu ştiam că trebuie să se adune la poarta societăţii, am întrebat ce se întâmplă. Mi s-a răspuns că acei pierde-vară pe care tocmai în văzusem sunt cei care vin în fiecare zi în parc, să fumeze şi să bârfească. La proteste sunt mult mai puţini, mi s-a mai zis. Am fost însă minţit: la poarta Combinatului erau tot cam pe-atâţia oameni…

Atunci, de ce-ar fi Reşiţa altfel? Poate că spun prostii, dar cum, după atâtea dezamăgiri, cinismul îmi bătea la uşă, l-am poftit să intre. Şi va sta cât vor vrea Bocşa, Oţelu Roşu, poate Reşiţa şi cine mai ştie…

Adrian CRÂNGANU