Cu cât anii trec, cu atât mai mult parcă îmi dau seama cât de puţine lucruri ştiu despre mine. Pe unele le-am uitat, dar de cea mai mare parte dintre ele cred că nici n-am avut habar vreodată. Probabil am considerat că nu e nevoie, şi am socotit că e mai bine să fiu atent la alţii, nu la mine. Am, deci, nişte goluri pe care nu ştiu dacă mai am timp şi dacă chiar merită să le umplu. Mai văd eu. Dar acum e vorba despre unul dintre golurile de care mi-am dat seama zilele trecute, când prin cap mi-a trecut întrebarea dacă am avut şi am onoare, sau ba. Pe vremuri, pentru mine cuvântul ăsta era întruchipat de un ofiţer tânăr, înalt, subţirel şi spilcuit, încălţat cu cizme lustruite oglindă, care era în stare să se dueleze nu neapărat pentru o idee, ci pur şi simplu fiindcă era rănit în amorul propriu ori îi sărea muştarul din te miri ce fleac. Mai târziu, onoarea a luat forma unui general bătrân, mustăcios şi greoi, cu o cască din aceea cu ţepuşă în vârf şi care, pentru că din greşeală a trimis la moarte vreun milion de soldaţi nevinovaţi, şi i se lasă pe masă un pistol neapărat vechi, cu cremene şi cu o singură bilă de plumb pe ţeavă, era capabil să-şi zboare creierii fără să-i tremure mâna nici măcar o clipă.
De-atunci, lucrurile s-au mai schimbat, şi de-aici şi ideea care mi-a trecut prin cap şi asupra căreia am reflectat până acum. Azi nimeni nu-şi mai scoate spada şi nici nu-şi mai găureşte scăfârlia cu un glonţ. Sau cel puţin aşa cred, fiindcă eu nu aş face nici una, nici alta, şi tocmai de aceea şi îndoiala mea că aş fi un om de onoare. Mai degrabă consider că azi sabia şi pistolul sunt foaia de hârtie şi pixul cu care-ţi scrii demisia. Pentru că azi, şi când spun azi mă refer la ziua de luni, când scriu rândurile astea, am văzut că, după toate dezastrele care s-au abătut asupra noastră în ultimul timp, nici cei din Parlament, nici cei din Guvern, nici cei din miile de instituţii din subordine, nu umblă înarmat. Nici măcar unul, şi nici măcar cu un briceag.
Am meditat mai departe pe tema asta, fiindcă începuse să mă cam intereseze şi, cumva, mă făcea să nu mă mai simt chiar atât de vinovat, şi, din propria experienţă de viaţă, am ajuns la concluzia că onoarea e de mai multe feluri, trei în cazul meu. Prima oară când mi-am dat demisia am făcut-o de ciudă, chiar dacă ea poate fi lesne asemănată cu una de onoare. Pentru că, acum aproape 20 de ani, am greşit mai rău ca un începător data unui protest la care trebuiau să se revolte vreo 5.000 de oameni, şi, ca să nu mă fac nici eu de râs, şi nici sindicaliştii să nu pice de proşti, m-am înţeles cu liderul lor şi i-am scos pe toţi în stradă cu o zi mai devreme. După ce totul s-a terminat, m-am dus cu demisia la directorul ziarului. Nici n-a vrut să audă de ea, şi cred că şi azi mai zace, rătăcită, printre hârtiile de pe biroul lui.
A doua a fost demisia de nervi. Câţiva ani mai târziu de la întâmplarea de mai sus, ţin minte că, într-o zi, chiar discutam ceva cu cei doi şefi pe care-i aveam la vremea aceea şi, când soţia mea a venit în redacţie să-mi aducă nişte tetraciclină, dacă-mi amintesc bine, şeful cel mic a-nceput să se dea mare. Nici una, nici două, l-am strâns de gât şi, ca să nu-l arunc de pe balcon, mi-am dat demisia, pe care, de data asta, şeful cel mare a aplaudat-o în picioare.
Al treilea fel, demisia din dezgust, mi-am scris-o atunci când, după opt ani în care nu mi-am luat nici măcar o zi de concediu, am cerut liber două săptămâni. Mi-au oferit cel mult o săptămână, aşa că am plecat la radio şi nu m-am mai întors la ei nici în ziua de azi.
Şi ar mai fi, cred, o demisie – cea de final. Atunci când, şi cu bucurie, şi cu tristeţe, am să bag în sertar pixul de ziarist şi am să scot de acolo stiloul de scriitor. Miile de pagini pe care, până acum, le-am tot scris în gând, şi cele câteva schiţe de roman pe care le-am aşternut pe hârtie cred că vor să se întâlnească, în sfârşit, cu mine. Iar eu am să fiu acolo cu un buchet de metafore, de epitete, de comparaţii şi de tot ce are mai frumos limba română, cu cinci minute mai devreme de ora stabilită. Că tot voiam eu să dovedesc că sunt un om de onoare.
Adrian CRÂNGANU