Dr. ing. Florentin Cârpanu,

o adevărată personalitate a Banatului (III)

Muncind cu râvnă şi interes, imediat remarcându-i-se hărnicia şi seriozitatea, a devenit şef de coloană al „muncitorilor cu ţapina”. La vârsta de 19 ani, tânărul pe atunci Florentin Cârpanu a părăsit oraşul şi a luat-o spre pădure, noul său loc de muncă, alături de oameni simpli, pe care trebuia să-i organizeze, de la care a învăţat şi pe care trebuia să-i înveţe. În sufletul lui teama se înfiripa, se învolbura, se învârtejea, îi era frică să nu fie fi învinuit de ceva, toate luau proporţii nebănuite, fără însă să-i desluşească vreo trăsătură care să-i trădeze interiorizarea. Deocamdată, îl preocupa munca la pădure, mersul pe vălaie, scocuri, jgheaburi, care în zilele de sărbătoare erau folosite ca poteci, mai ales vara, când pe acestea mai curgea, din loc în loc, câte o dâră de apă, dirijată de la vreun un izvor, utilă pentru alunecarea buştenilor, trunchiuri de arbori decojiţi, pentru a ajunge în vale, de unde se făcea transportul lor mecanizat auto sau cu trenuleţul „mocăniţa”. Mâncarea la colibă, dormitul în bărăci, apa de izvor, trosnetul crăcilor uscate şi fâşâitul frunzelor călcate de către o sălbăticiune – căprioară, porcul mistreţ din pădure, căutându-şi hrana pe care nu ţi-o cer, dar tâlhăresc noapte de noapte, coborând în culturile de porumb din apropierea pădurii, pe care le devastau, sau ursul şi lupul ori vulpea care fac legea chiar în gospodării –, toate acestea i-au schimbat viaţa tânărului Florentin Cârpanu. Aceşti ani de muncă, în aceleaşi condiţii şi în acele vremuri stopau elanul spre învăţătură al tânărului Tinu, tocmai de cei care dirijau şi doreau ca reprezentanţii clasei dominante la putere să acceadă, să aibă posibilitatea de a urma şcoli superioare, care să conducă economia ţării. Tânărul conducător al coloanei muncitoreşti care îi fusese dată în primire se urca alături de oamenii pădurii spre inima ei la tăiat „bulvani”. La această fragedă vârstă, Florentin Cârpanu a hotărât să bată pădurile, depărtându-se de familie, de tot ce mai avea, se izola, ca să nu fie urmărit ca o fiară, îngrozit de abuzurile preceptorilor şi de asuprirea regimului nou instalat. A fugit din calea autorităţii care s-a purtat cu familia sa sub orice critică. Îşi începea activitatea dimineaţa, cu un soare strălucitor, pentru ca seara să vadă apunând un soare de aramă. Toate îl mirau, intrase într-o lume necunoscută, erau taine ale pădurii. Tinu a înţeles că ştiinţa are rădăcini amare, dar fructe dulci, şi că ea este în om, unde trebuie să o cauţi şi să o cultivi. Speranţa este visul omului treaz, că vremurile se schimbă, că ce este învechit şi depăşit, demodat, se năruie şi o viaţă nouă apare. Acordând interes obiectivelor propuse, pentru a nu se prăbuşi, Florentin Cârpanu a muncit un an la pădure, în mijlocul unor oameni simpli, fără carte, curaţi sufleteşte, cu obiceiurile lor, cu munca lor; a trebuit să se adapteze, să vorbească cum le era vorba şi să se poarte ca atare, nu a făcut pe fandositul, nu a fost mofturos, nu şi-a dat aere de „,cine mi-s eu”, a fost un tânăr înţelept, cu minte deschisă şi cu pornirea de a-i face pe oameni fericiţi, atât cât se putea în acea vreme şi la nivelul lor, avea, cum se spune, „magnet” la această populaţie cu care intra în contact la locul de muncă.

Tatăl său încă trăia, dar locuia într-o căsuţă închiriată, pe aceeaşi stradă, mai sus, pe deal, dar mai avea o singură cameră şi un grajd pentru adăpăstirea celor doi cai şi căruţa-platformă (ştraf) cu care făcea cărăuşie, pentru a-şi câştiga existenţa. Bătrânul Mitru Cârpanu a fost omul practic, de o hărnicie dură, fără convingeri spirituale, care nu avea timp să admire florile, să asculte muzică, să meargă concerte sau la teatru şi să savureze o comedie. Acest om dârz, ambiţios, harnic, avut şi priceput, şi-a trimis copiii, pe Doina şi Tinu, la şcoli, să-şi facă fiecare viitorul – Doina a devenit profesoară, Tinu inginer zootehnist, în timp ce familia şi gospodăria lui Mitru Cârpanu se prăbuşea, fiind supusă sistematic unor acţiuni de demolare, de desfiinţare. În 1948, odată cu Legea naţionalizării, casa cu etaj din Caransebeş a devenit obiectul confiscării şi azvârlirii în stradă a familiei, iar mai târziu, în1960, i-a fost colectivizat pământul din Dealul Crucii. În această perioadă critică, activitatea tatălui său se ruzuma în a face cărăuşie, a transporta lemne de foc şi cărbuni pentru populaţia din oraş, ori muncea la încărcat şi descărcat vagoane. În anul 1957, când Tinu încă nu-şi terminase studiile, obositul său tată s-a aşezat să-şi odihnească trupul muncit, adăugându-se la străbuni, sub glia strămoşească, alături de soţia lui, acolo unde au coborât şi străbunicii, zicând că au ceva de lucru la izvoare, iar sufletul s-a suit să împrumute foc de la stele. După moartea sa, a rămas un gol pe care nu l-a mai putut umple nimeni. Şi pentru bătrânul său tată s-au oprit toate ceasurile, el rămânând o imagine sfântă, îngropată în sufletele copiilor, iar pământul şi-a ridicat valoarea, acum, că părinţii se odihneau în pace, în lumea străbunilor. Din rădăcinele arborelui genealogic al părinţilor şi străbunilor s-au zămislit noi mlădiţe – copii, nepoţi –, a căror viaţă continuă cu bucuriile şi greutăţile ce trebuie acceptate…

Munca la pădure nu a fost o soluţie. Viaţa grea a ţăranului, cea dură a muncitorului de la pădure, truda cu prea puţin folos l-au determinat pe tânărul Florentin să-şi aleagă o meserie în domeniul creşterii animalelor. Nu a rămas izolat în munte şi păduri. I-a plăcut munca, a fost întreprinzător, putea să-şi clădească o carieră şi în domeniul silvic, forestier, în industria lemnului, dar a fost atras mai mult de zootehnie. A devenit prea de timpuriu matur, după pierderea ambilor părinţi. Dar avea arborele vieţii, arborele secular, copac monumental, din care provenea – Omul, cu zestrea naturală, pe care nu a lăsat-o în voia sorţii. Aşa s-a pornit spre examenul-concurs de admitere la Institutul de Zootehnie şi Medicină Veterinară din partea de vest a ţării – Arad. Drumul era „barat” pentru cei cu origine socială aşa-zis „nesănătoasă”. Tânărul Tinu, deşi îşi dorea să fie medic veterinar, a ajuns la Zootehnie, datorită Comisiei Uniunii Tineretului Muncitor care verifica actele de la dosar, privind studiile, starea materială şi originea socială. Dosarul lui Florentin Cârpanu era puţin ajustat, potrivit, pentru a nu-i crea probleme, că doar venea din câmpul muncii – din industria forestieră de exploatare a lemnului –, într-un final, deoarece nu era UTM-ist, recomandându-i-se şi fiind lămurit să se prezinte la concursul pentru Facultatea de Zootehnie. Aşa că examenul de admitere l-a trecut cu bine. A urmat cursurile Facultăţii de Zootehnie în cadrul aceluiaşi Institut cu Facultatea de Medicină Veterinară, la care se putea transfera ulterior, în primii doi ani de studii, însă nu a mai dorit acest lucru, întrucât studia, în fond, ceea ce-i plăcea şi i se potrivea cel mai bine, iar azi se poate spune că a făcut o alegere bună încă de la început. Au urmat însă alte probleme – pentru cămin şi cantină se cereau acte de stare materială a părinţilor, precum şi privind categoria socială din care făcea parte. Nu avea asemenea acte, decât actele omului din producţie care fusese şi care nu mai erau valabile. Viaţa studenţească fără cămin şi fără cantină era aproape imposibilă; nu puteai izbuti să le obţii decât dacă prezentai documentul de stare materială şi socială a părinţilor, dar de unde? Cine să-l elibereze? Şi ce putea fi scris? – CHIABURI! Cu ajutorul unui coleg mai mare, absolvent al facultăţii, dr. Aurel Ciuntu, tot din zona Caransebeş, mai exact din satul Jupa, reuşeşte să închirieze o cameră, într-o casă naţionalizată, pentru care plătea o chirie muncitorească, simbolică, pe care de multe ori o achitau vecinii, fericiţi că nu le-a fost repartizată o familie cu mulţi copii, care să le îngreuneze viaţa.

În toată perioada studenţiei a fost prietenos, asta şi datorită marii lui bunătăţi – care-l caracterizează, Florentin Cârpanu fiind dintotdeauna un om de mare omenie. Era în stare să împartă tot ce avea cu colegii şi prietenii, care erau atraşi de personalitatea lui bună şi plăcută. În timpul unor evenimente care încercau să mai zguduie sistemul comunist, cum erau cele din Ungaria, de exemplu în 1956, se mai ducea la Caransebeş pentru două, trei zile, înhăma cei doi cai rămaşi de la tatăl său pentru cărăuşie şi mergea în gară, unde descărca vagoane cu mărfuri şi transporta saci de făină, unii având şi 80 de kilograme, pentru a mai face un ban în această perioadă grea de studenţie. Cu prietenii, Florentin Cârpanu se purta extraordinar de bine şi de frumos şi a ştiut să şi-i aleagă dintre colegii lui de an, studenţi, băieţi foarte buni, deschişi, comunicativi, veseli, simpatici, prieteni sinceri, majoritatea copii de ţărani, inteligenţi, cuviincioşi, harnici şi fără vicii. În toamna lui 1955, Facultatea de Zootehnie din Arad s-a mutat la Timişoara, în cadrul I.A.T. – Institutul Agronomic Timişoara –, pe care l-a absolvit în anul 1958, şi a primit repartiţia la Gostat Peciul Nou, judeţul Timiş. Aici, cum am scris în alt număr, a primit o casă ţărănească, unde a locuit împreună cu soţia şi cu nou născutul fecior. (Va urma)

Ştefan ISAC