Prof. Ion Gheorgheosu
Ion Gheorgheosu s-a născut la data de 17 februarie 1942, în comuna Stigniţa, judeţul Mehedinţi, din părinţi ţărani, tatăl – Constantin, iar mama, Ioana. Clasele primare le termină în satul natal, Petra. În 1944, tatăl său se mută la Caransebeş, angajându-se curier la CFR, iar Ion îşi continuă gimnaziul şi liceul la Şcoala Normală din Caransebeş, în perioada 1952-1960, fiind fiul cel mai mic dintre cei patru băieţi ai familiei Gheorgheosu. După terminarea liceului, Ion îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic Timişoara. După terminarea acestui institut, este numit ca profesor la Şcoala Generală din Ohaba Mâtnic, iar din anul 1970 şi până în 30 noiembrie 2001, activează ca referent cultural la Casa Armatei din Caransebeş, de unde se pensionează. În această perioadă se preocupă de întreaga activitate cultural-artistică în cadrul acestei instituţii, având rezultate bune şi foarte bune, atât pe plan local, cât şi la nivel republican, alături de col. Andrei Ghidarcea şi col. Marius Frăţilă.
Fiind profesor de Limba română, îl preocupă, desigur, foarte mult şi activitatea literară, debutând cu povestea „Cearta”, în „Gazeta Literară”, Bucureşti, în februarie 1961. Tot în această perioadă colaborează la „Viaţa Studenţească”, „Gazeta Literară”, „Scânteia Tineretului”, „Armata României” şi „Scutul Patriei” din Cluj-Napoca. De asemenea, publică articole şi reportaje în presa din judeţele Caraş-Severin, Gorj şi Mehedinţi. Munca pe tărâm literar îi este răsplătită cu un premiu II pentru proză la concursul organizat de Radio Timişoara, în 1965, şi o menţiune la concursul organizat de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Mureş, în 1993. Ca debut editorial apare într-un volum de schiţe şi povestiri, cu proza „Am pierdut o rază de soare”, în 1994, Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, în colaborare cu Mihail Rădulescu, autorul scrierii „Cine ne reperează onoarea?”. În acelaşi an, la aceeaşi editură şi cu acelaşi colaborator, îi apare materialul „Interviuri, portrete, amintiri”. În 1996, la Lugoj, tot la Editura Dacia Europa Nova, apare romanul-document „Voi n-aţi fost cu noi în celule”. În 1997, apare la Paris, în Editura Petroşneană, cartea-interviu „Evadat de două ori din ghearele Securităţii” – ediţia întâi, iar după patru luni apare la Cluj, la Editura Risoprint, a doua ediţie a aceleiaşi cărţi.
În anul 2000, la Editura Ionescu apare volumul „O retrospectivă în istorie”. În anul 2004, la Editura Dalami din Caransebeş apare volumul de povestiri „Zbor frânt”. În anul 2005, la aceeaşi editură apare cartea-document „Nu tulburaţi liniştea codrilor mei” – ediţia întâi, dedicată Mişcării de rezistenţă din Munţii Banatului, care, epuizându-se într-un timp record, a fost reeditată în 2006, într-o ediţie revizuită şi adăugită. În 2007, tot la Editura Dalami, a apărut o altă carte-document – „Horia Sima, profesor şi gazetar la Caransebeş, 1932-1937”. În anul 2011, în luna decembrie, la Editura Neutrino din Reşiţa apare volumul „Ultimii învinşi”, carte dedicată colectivizării satului natal, Petra, în perioada 1959 – 1962.
În cele ce urmează vom înfăţişa grozăviile prin care le-a fost dat să treacă unor elevi în vârstă de 17-18 ani, de la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş, o poveste destul de simplă, care a văzut lumina tiparului în volumul „Voi n-aţi fost cu noi în celule…”, în anul 1996, la Lugoj, volum semnat de Ion Gheorgheosu.
„În anul 1948, un grup de elevi din ultimele clase ale liceului de băieţi din Caransebeş au hotărât să ajute cu cât puteau pe soţia profesorului de Geografie, arestat de comunişti. Această iniţiativă generoasă şi lipsită de orice fel de periculozitate socială (ba din contră!) a fost folosită de Securitatea din Banat pentru a oferi un exemplu în terorizarea locuitorilor din Caransebeş. În acei ani, întregul Banat Muntos era cuprins de revoltă. Muntenii din Banat, cei dintâi pe cuprinsul României, se ridicau cu arma în mână contra comuniştilor. Era o revoltă naivă. Oamenii aceia nu ştiau că, peste capul lor, se parafaseră înţelegeri între indivizi la care încă nu ştiam ce să urâm mai mult: cruzimea de fiară a unora, sau perversitatea diabolică a altora. Oricum, în acest context, Securitatea din Caransebeş a căutat să ofere un motiv de spaimă cumplită locuitorilor oraşuluişi a făcut asta călcând în picioare vieţile unor copii nevinovaţi. Au fost arestaţi elevii Petru Drăgulete, Gheorghe Delurinţiu, Ion Obrejan, Mihai Buracu, Achim Crăciun, Vasile Izvercean, Bujor Sârbu, Aurel Crăciun, Petru Aldea şi încă alţii, şi au fost aruncaţi în temniţă. O vreme s-a crezut că totul se va isprăvi prin eliminarea din Liceu a acelor copii. Securitatea i-a acuzat de complot; prin torturi i-a făcut să «declare» că erau organizaţi şi că aveau sentimente potrivnice Statului”.
Meritele acestui volum constau şi în faptul că a publicat toate actele folosite la „procesul” intentat acelor copii. Acele declaraţii earau ridicole. Ele arătau doar că acei copii erau prieteni unul cu altul, se întâlneau şi se plimbau împreună şi că împreună au adunat câteva sărace sute de lei, cu care au ajutat-o pe nevasta profesorului de Geografie, arestat. Aceste declaraţii patetice au fost suficiente ca Securitatea să declare existenţa unei organizaţii „legionare”(?!) şi să-i trimită în judecată pe acei bieţi copii, care au şi fost condamnaţi. Ei au trecut prin temniţele comuniste şi unii dintre ei chiar prin iadul lor cel mai întunecat, care a fost Piteştiul. În mod miraculos, a scăpat cu viaţă, dar cu existenţa zdruncinată pentru totdeauna, Alexandru Nemoianu, cel care ne-a relatat despre această carte.
Volumul „Voi n-aţi fost cu noi în celule…” are două merite principale. În primul rând, el arată monstruozitatea sistemului comunist, caracterul lui inuman. Dar, în afară de aceasta, cartea ne mai spune ceva, şi anume că aceia care au bătut şi ucis sunt printre noi şi ne rânjesc în faţă. Fără a fi obositoare, cartea abundă în documente, fotocopii ale acestora, fotografii, mărturii cu privire la activitatea reală a elevilor învinuiţi, dar, mai cu seamă, scrie Doru Timofte, scoate în evidenţă atât modul de lucru al Securităţii, metodele folosite şi viaţa celor condamnaţi. Volumul profesorului Ion Gheorgheosu se alătură unui strălucit efort de restituire a adevăratei istorii a acestor meleaguri. Amintim, în acest sens, doar câteva nume şi titluri de cărţi pentru exemplificare: Ioan Hurtupan – „Rezistenţa armată în Caraş-Severin”, Ileana Silvianu – „Cărările speranţei”, Ion-Gavril Ogoranu – „Brazii se rup, dar nu se îndoaie”, Volum colectiv – „Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului”, Doina Magheţi – „Spiru Blănaru” ş.a.
Ştefan ISAC
