Un om, un nume
Critic şi istoric literar, eseist şi prozator, sau, mai simplu,
Cornel Ungureanu
Cornel Ungureanu a văzut lumina zilei la 3 august 1943, în mirificul oraş de pe Timiş, Lugoj. Şi-a petrecut copilăria la Zăgujeni, unde părinţii lui, Corneliu, care era notar, şi Elena, îşi aveau rădăcinile. A învăţat la şcoala din Zăgujeni în perioada 1949-1956. A urmat apoi cursurile Liceului „Traian Doda” din Caransebeş, între 1956 şi 1960. În anii de liceu, s-a remarcat prin preocupările sale pentru literatură şi istorie. După ce şi-a susţinut bacalaureatul, a devenit, prin concurs, student al Facultăţii de Filologie, Secţia Română-Germană, din cadrul Universităţii din Timişoara, între 1960-1965.
Debutul publicistic a avut loc în timpul studenţiei, respectiv în anul 1961, în cadrul revistei „Scrisul bănăţean”. Debutul editorial s-a realizat ceva mai târziu, cu volumul „La umbra cărţilor în floare”, distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. În 1965 devine licenţiat în Filologie al Universităţii de Vest in Timişoara, Secţia Română-Germană. A lucrat în învăţământ, ca profesor, la şcolile din Vălişoara (1965-1966) şi Zăgujeni (1966-1968). Între anii 1968-1970, a fost secretar literar la teatrul timişorean „Matei Millo”. A continuat ca redactor la revista „Orizont”, unde, după 1990, a devenit redactor-şef adjunct. În perioada 1982-1992, a fost secretar-adjunct al Filialei Uniunii Scriitorilor din Timişoara şi, în continuare, secretar, pentru ca, în cele din urmă, să revină la teatru, de data aceasta ca director general (2000-2001).
În 1984 devine doctor în Literatura română şi comparată al Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre opera lui Vasile Voiculescu, editată în 1984 (Voiculescu şi structurile literare ale Renaşterii). Din anul 1990, este profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Timişoara, critic şi istoric literar, cronicar literar şi colaborator al revistelor „Orizont”, „România literară”, „Tribuna”, „Familia”, „Luceafărul”, „Knijevni reci” şi „Lumina” (Iugoslavia), „Banatica” (Tübingen), Radio Timişoara, Televiziuna Timişoara, Televiziunea Bucureşti etc.
De-a lungul anilor, Cornel Ungureanu publică un mare număr de cărţi, dintre care amintim: „Proză şi reflexivitate” (1977), „Contextul operei” (1978), „Imediata noastră apropiere”, I (1980) şi II (1991), „Proza românească de azi”, I – „Cucerirea tradiţiei” (1985), „Mircea Eliade şi literatura exilului” (1995), „La vest de Eden. O introducere în literatura exilului” (1995), „Fragmente despre teatru” (1997), „A muri în Tibet”, jurnal (1998); în colaborare, „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii” (1997) şi „Europa Centrală, Memorie, Paradis, Apocalipsă” (1999).
Cornel Ungureanu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în anii 1975, 1979, 1985 şi 1995. Este fondator şi coordonator, împreună cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, al Grupului de cercetare interdisciplinară „A treia Europă”.
A prefaţat ediţii şi a scris studii introductive la volumele lui I. Pillat, „Poezii” (1975), D.R. Popescu, „Leul albastru” (1981), V. Voiculescu, „Ultimele sonete…” (1983), A. Odeanu, „Într-un cămin de domnişoare. Călător în noaptea de ajun” (1984) şi „Domnişoara Lou şi trandafirul galben” (1985), M. Ciobanu, „Martorii. Epistole” (1987), I. Miloş, „Rădăcinile focului” (1995), Vasko Popa, „Câmpia neodihnei” (1995), Iaroslav Hašek, „Peripeţiile bravului soldat Svejk” (1997), Konrad Gyorgy, „Vizitatorul” (1998), Richard Wagner, „Viena, Banat” (1998).
Încă de la prima apariţie editorială cu volumul „La umbra cărţilor în floare” (1975), titlu ironic de sugestie proustiană, Cornel Ungureanu a fost apreciat fără rezerve ca un critic deja format, original, de netăgăduit talent – „un debut mai mult decât promiţător” (N. Manolescu). Cartea recuperează o parte din cronicile de „critică a criticii” publicate în revista timişoreană „Orizont”, selecţia vizându-i cu precădere pe criticii foiletonişti ai momentului. Toate aceste trăsături se vor manifesta în continuare, însă miza cărţilor lui Cornel Ungureanu va fi de aici înainte construcţia, sinteza critică de mari proporţii. „Proză şi reflexivitate” (1977) se află, în intenţia criticului, „la mijlocul drumului între lectura imediată şi exegeza plurală”, încercând „o analiză a structurilor romanelor, nuvelelor unui timp clar determinant”. În „Contextul operei” (1978), se remarcă de departe un contur programatic mai apăsat şi mai nuanţat conferit investigaţiei critice, deşi nu întotdeauna explicit. În „Imediata noastră apropiere” (1980), o carte-document confecţionată, la rându-i, din documente şi mărturii scoase dintr-o arhivă vie a memoriei individuale şi colective, în ansamblu, criticul ne propune o monografie incitantă, de proporţii decente, a specificului bănăţean, mult mai productiv în planul creaţiei spirituale decât s-ar fi bănuit. Conform scenariului iniţiat de critic, spiritul locului se oglindeşte în „Zeitgeist-ul” epocii şi mai departe, în vârstele succesive ale culturii moderne. Fiecare scriitor, mai mare sau mai mic, are şi o valoare exponenţială, este reprezentativ în contextul strict „bănăţean”, astfel definit, dar şi al unei Provincii mitizate (topos livresc prezent în multe scrieri contemporane). În volumul al doilea (1991), cumva supradimensionat, autorul încearcă să reconstituie întregul tablou al moştenirii culturale a Banatului. Evocă şi de astă dată figuri de jurnalişti şi poeţi bănăţeni neştiuţi, dintre care „Tata Oancea, comendian şi martir” pare a fi spiritul emblematic cel mai reprezentativ. Autorul îşi caută el însuşi rădăcinile şi identitatea în această realitate mentală, printr-un fel de exerciţiu iniţiatic, de tip autoreferenţial. Ultima secţiune, intitulată „Escursiuni literare”, încearcă o inedită proiecţie a literaturii române în spaţiul central şi sud-est european. În total, cartea (ambele volume) pare să verifice coerenţa unui program, dar şi o a doua vocaţie a criticului, ilustrată în pagini de excelentă proză eseistică. Exploatarea spaţiului cultural bănăţean va fi continuată în „Fragmente despre teatru” (1997), care evocă Teatrul orăviţean, viaţa locuitorilor din preajma Reşiţei. O sinteză de mari dimensiuni se anunţa, la apariţie, „Proza românească de azi” (1985), din care criticul a publicat numai primul volum, intitulat „Cucerirea tradiţiei”, lucrare masivă, ambiţioasă, concepută în spirit personal. În prima parte, aşa-numitul „deceniu unu” (de la Sadoveanu la Marin Preda şi Vasile Voiculescu postum), iar în a doua de prozatorii generaţiei ’60. Pentru prozatorii „deceniului unu”, criticul operează cu un context istoric şi ideologic, pentru ceilalţi, ca unul preponderent literar. Inedit este cadrul comparatist, mult mai larg, cu trimiteri la texte ale unor mari prozatori europeni (Th. Mann, Musil, H. Hesse, H. Boll, Camus, Sartre) sau sud-americani, dar şi est-europeni (polonezi, ruşi, iugoslavi, cehi, maghiari). Proze precum „Duios Anastasia trecea”, „Mistreţii erau blânzi”, „Animale bolnave” etc. îi sugerează criticului analogii seminificative, pertinente, cu „Maica Ioana a Îngerilor” de Iwaszkiewicz, cu „Dervişul şi moartea” de Meşa Selimovici sau cu „Excomunicatorul” de Dery Tibot. Intenţia totalizatoare a criticului se face simţită şi în cele două eseuri publicate în anul 1995: „La vest de Eden” şi „Mircea Eliade şi literatura exilului”. Tema însăşi este incitantă, după atâţia ani de interdicţie, şi criticul nu pierde priliejul unei contextualizări în perspectivă a fenomenului: „Cartea nu încheie, ci deschide o cale de cercetare”. Deocamdată, îşi fixează doar principalele repere: de la Panait Istrati, Eliade, Cioran, Ionescu, la Monica Lovinescu, V. Ierunca, Goma, Negruţoiu, M. Călinescu. Eseul despre Mircea Eliade era previzibil, în mai multe privinţe, încă din cărţile anterioare, iar primul capitol, intitulat „Heautintomrumenos sau cei ce se autodevorează”, comunică pe toate pelierele cu eseul prcedent. Ungureanu a fost preocupat constant de opera marelui scriitor şi istoric al religiilor, iar proiectul unei monografii este mai vechi, „Şantier II. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade”, ar fi putut să apară mai întâi în 1984, şi pe urmă în 1987. Criticul probează remarcabile calităţi de polemist, în buna tradiţie – la noi – maioresciană şi lovinescă. Scriere de un farmec singular, „A muri în Tibet” (1998), jurnal scris cu prilejul unei călătorii în China, întregeşte portretul criticului, dezvăluind lecturi şi trăiri de profunzime ale unui „iniţiat” înzestrat însă deopotrivă cu umor şi cu mult bun-simţ. Nimic din ce este omenesc nu se suspendă în graba însemnărilor abrupte, nici emoţia şi nici realităţile cele mai grave, între care moartea.
De menţionat că din anul 1975 şi până în 1999, au trecut prin mâna criticului Cornel Ungureanu 12 opere, iar din 1976 şi până în anul 1998 a scris 41 de referinţe critice.
N.A. Am auzit târziu de personalitatea prof. univ. dr. Cornel Ungureanu, pe când eram primarul comunei Constantin Daicoviciu şi am rezolvat o reclamaţie a doamnei Elena din Zăgujeni, mama profesorului, privind un abuz din partea unui vecin care i-a ocupat, fără drept, o parte din grădină. Reclamaţia a fost rezolvată pe loc, spre bucuria doamnei Elena, care l-a informat pe fiul domniei-sale, dl Cornel, povestindu-i despre felul în care am vorbit cu dânsa şi modul în care am rezolvat problema. Nu a trecut mult timp şi l-am cunoscut şi pe domnul profesor în incinta şcolii de la Zăgujeni. În urma discuţiilor pe care le-am purtat, domnul profesor a scris un reportaj despre primar, în revista „Orizont”, publicaţie pe care regret că nu o am. După 1990, ne-am întâlnit de mai multe ori la Caransebeş, cu ocazia unor lansări de carte.
Ştefan ISAC
