În ediţia trecută, anunţam că, începând cu acest număr, veţi cunoaşte, stimaţi cititori, toată viaţa, aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele, a distinsului dr. ing. Florentin Cârpanu. Am spus că este fiul familiei Dumitru şi Zorica Cârpanu, mama fiind o arădeancă frumoasă, care provenea dintr-o familie de oameni gospodari, înstăriţi, ce se îndeletniceau cu agricultura şi cu creşterea vitelor în oraşul Arad, iar tatăl, Dumitru, era de loc din satul Cârpa (Valea Timişului), o localitate frumoasă, cu oameni gospodari, situată pe valea râului cu acelaşi nume, şi care, etimologic, ar putea sta la originea numelui – Cârpanu. După căsătoria lui Dumitu Cârpanu cu această fată harnică şi inteligentă din Arad, se formează familia Cârpanu, care se măreşte şi se îmbogăţeşte cu cei doi copii frumoşi şi sănătoşi, Doina şi Tinu. Părinţii au serbat naşterea lui Tinu în familie, mai ales că de data aceasta cel care a răsărit în familia Cârpanu era flăcău. Tinu era băiatul tatii, cel care moştenea „şciompul” casei străbune şi ducea mai departe numele familiei. În familia lui Dumitru şi Zorica Cârpanu venise un copil căruia destinul părea să-i fi hărăzit, nu prin jocul întâmplării, ci prin moştenire genetică şi talent, o viaţă pentru muncă. Probabil tânăra pereche – Dumitru şi Zorica – şi-a amintit de dragostea lor curată din primăvara lui 1933, în aprilie, pe când sărbătoreau Floriile, luna florilor, a iubirii, a trezirii la viaţă, şi cei doi s-au gândit şi la nume – Florentin, în răstimpul legat de cele 9 luni petrecute în pântecele mamei şi de existenţa unei zile însemnate, a unei zile sfinte apropiate de acest eveniment, al conceperii şi naşterii, şi, probabil, aşa s-a ajuns la Ziua Floriilor – în preajma Paştelor.

Au urmat cei şapte ani de acasă, petrecuţi sub oblăduirea şi ocrotirea părinţilor, protejat, apărat, îngrijit, iubit şi educat de către aceştia. Problema şcolii şi a studiilor privea pe vremea aceea mai mult partea feminină, adică pe Doina, sora mai mare, care trebuia să studieze, să-şi croiască o viaţă intelectuală, ea era cea care trebuie să plece, „stăpân pe avere” rămânând feciorul. Amintirile unui copil crescut cu obiceiurile de la ţară se deosebesc ce cele ale unui copil crescut într-un turn de fildeş, sau ale celor ai căror părinţi urmăresc alte ţinte; aceştia trăiesc într-un alt mediu, sunt mai bogate în evenimente, în existenţe, animalele pentru ei nu sunt elemente de decor, ele participă direct la viaţa lor, de cum deschid ochii. Tatăl său era tipul de om ambiţios şi perseverent, poate puţin drastic, poate puţin „dictator”, pentru că dorea ca lucrurile să aibă o finalitate bună, aşa cum şi-o dorea, spunând adesea: „trebuie să faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să vă duceţi din calea mea, să nu mă încurcaţi!”. Familia constituia simbolul solidarităţii pentru binele tuturor. Mai mult, îşi lăsa copii să înveţe din propria lor experienţă.

Oraşul Caransebeş, unde s-a născut, a fost şi a rămas pentru Tinu cel mai mare şi mai frumos pe care l-a cunoscut. Asperităţile vieţii sociale din perioada copilăriei erau extrem de mari, asistând la toate problemele ivite zilnic în gospodărie, la necazuri de tot felul, mai mici sau mai mari, legate de mersul societăţii, aşa că nu se poate spune că au fost multe momente de bucurie în viaţa lui. Regimul nou instalat căuta pe toate căile, unele mai puţin ortodoxe, să-i reducă la zero pe cei despre care spuneau: „Cei care nu-s cu noi, sunt împotriva noastră!”. Metode erau suficiente: închisori, deportări, amenzi, impozite, locuri de muncă privilegiate, şcoli cu porţi deschise pentru proletariat şi clasa muncitoare, şcoli de partid pentru îndoctrinarea tineretului. Îşi aduce aminte Tinu, de pe vremea când era elev la liceu, prin 1950, că a asistat la o scenă în care din casa părinţilor au ridicat cu „hăi rup” un dulap şi o masă pe care „boactării de la Primărie” (Sfatul Popular) jucau cărţi, „şăptic”, şi în dulap ţineau registrele agricole, în casă mai rămânând doar două paturi ţărăneşti, al căror „strujac” era umplut cu „ghijă” de la depănuşatul porumbului, în loc de saltele.

De copil, Tinu s-a dedicat muncii; nu avea cine să-l legene pe genunchi, să-l încânte cu poveşti cu zmei şi zâne. De mic a avut atracţie pentru cai, se ducea cu ei cu căruţa, împreună cu tatăl său, la lucrările din câmp, îi plăcea să ţină hăţurile, să conducă atelajul, mergea cu caii la adăpat, îi călărea, îi ducea la scaldă în Sebeş sau în Timiş, se fălea călărind fără şea, fără scăriţă, ţinându-se doar de coama calului.

Pe când erau la liceu, cei doi copii, Tinu şi Doina, au trecut prin momente grele, dramatice, atunci când, în 1952, au pierdut-o pe mama lor, Zorica, rămânând, prea de timpuriu, orfani. Copilăria zbuciumată, la care se adăuga această mare nenorocire a pierderii mamei, apoi şcoala care trebuia continuată în acele vremuri grele, cu probleme şi frământări sociale şi, în plus, necazurile de familie, l-au marcat mult pe Florentin Cârpanu. Era o situaţie extrem de dureroasă la acea vârstă, o suferinţă cumplită, numai de el ştiută şi simţită, care şi-a pus amprenta pe fizionomia sa, dăltuind o figură sobră, pe care nu-şi mai găsea locul râsul zburdalnic de copil, ci doar un zâmbet abia perceptibil, al uni om care s-a obişnuit cu durerea.

După moartea soţiei, Dumitru a rămas singur, extrem de afectat, având doi copii încă la şcoală, şi, în plus, cu treburile gospodăriei, atât cât mai rămăsese din ea, doi cai şi un ştraf, făcând cărăuşie ca să poată să supravieţuiască. A pierdut totul – casa, pământul, prăvălie, tot ce agonisiseră împreună, el şi Zorica –, dar ce mai dureroasă şi mai grea pierdere a fost aceea a soţiei, mama copiilor lui un mare sprijin, un puternic stâlp al familie.

În această perioadă atât de frământată, Florentin şi-a văzut de treburile sale, şcoala şi problemele gospodăreşti, ajutându-şi tatăl rămas singur. Familia fiind micşorată, tatăl era nevoit să folosească şi forţă de muncă suplimentară, adică slugi, cum era pe vremea aceea. Copiii erau prea mici, chiar dacă totuşi dădeau un oarecare ajutor, ei trebuind să se descurce şi cu gospodăria şi cu şcoala. Florentin îşi avea regimul lui de viaţă – dimineaţa, şcoala şi apoi activitatea extraşcolară, dar nu se abătea de la îndatoririle gospodăreşti. De mic copil ştia să înhame şi să deshame caii, să pregătească cele trebuincioase în căruţă pentru munca pe care o aveau de făcut în câmp sau la ferma de animale din Dealul Crucii. Tatăl era încântat de îndemânarea, interesul arătat şi de hărnicia fiului. Formarea deprinderilor de muncă se făcea acum în timpul liceului, perioada marilor acumulări, de care se caută să se profite la maximum.

Învăţământul intrase într-un proces de reformare după 1948, apăruseră şcolile mixte, liceele, şcolile tehnice, clasele paralele, tot mai mulţi copii fiind îndrumaţi să urmeze aceste şcoli pentru a asigura o mai mare diversitate de meserii, cu muncă mai calificată. Aşa se face că Florentin Cârpanu urmează Şcoala Medie Tehnică de Industrializarea Lemnului din Caransebeş. A fost unul dintre elevii primei generaţii de absolvenţi, în anul 1952. În aceste condiţii de viaţă dure, cu necazurile care s-au abătut asupra familei Cârpanu, nevoită să asiste la prăbuşirea gospodăriei, rămasă fără casa care fusese naţionalizată în 1948, aruncată în stradă, cu pământul şi mica fermă răvăşite, asistând la prăbuşirea rapidă, la ruinarea a tot ce au realizat părinţii şi bunicii în decursul vremii, tânărul Florentin a ţinut ca imediat să-şi caute un loc de muncă, să dispară de acasă, încadrându-se la un Centru forestier de exploatare a lemnului, la pădure. S-a ghidat, în acele momente, după zicala „Te faci luntre şi punte să treci hopul”. A cunoscut acolo oameni cu frica lui Dumnezeu, dar şi cu năravul dracului. (Va urma)

Ştefan ISAC