O întâmplare în care doar îngerii ocrotitori au fost salvatorii, m-a adus în casa frumoasă din comuna Marga, a inginerului hidroconstructor Nicolae Preda. Marga e o localitate ce se întinde ca un brâu înflorat la poalele Munţilor Poiana Ruscă, oferind o privelişte măreaţă, şi marca, mai demult, linia dintre Banat şi Ardeal, formând însă, laolaltă, Ţara cu păduri, sau dincolo de păduri, Transilvania. Zona e a locului de baştină dacic şi-acel timp strămoşesc respiră peste tot, de la vestigii la nume de locuri şi, bineînţeles, de familii. Monografia comunei, întocmită de prof. Trandafir Tămaş, primită tot acolo la Marga, le prezintă pe toate, aşa cum au venit până azi, demonstrând eterna continuitate, sau cum îi zicea moldoveanul Cantemir Dimitrie, academician berlinez: „nedestrupta continuaţie”.

Într-o continuaţie spirituală de fond ancestral, de energetism strămoşesc, venit prin şirul de părinţi şi de copii, se înscriu şi poemele din volumul „Trece viaţa prin oglindă” (Editura TIM, Reşiţa, 2012), o excelentă metaforă de oglindire. Dar iată poemul „Pui firav de curcubeu”, dedicat mamei peste mormânt, în care toposul de-acasă e prezentat în proiecţia aceea a succesiunii în eternul timp: „Începe, mamă, şi mă măsoară/ Şi află pe unde am hoinărit/ De când m-ai născut la capăt de vară/ Până la primul sărut tăinuit// Şi încă o dată mă mai măsoară/ Să vezi câtă vreme s-a adunat/ De când m-ai născut la capăt de seară/ Până la primul şi al doilea păcat// Pentru cine oare am rămas mereu/ Copilul plăpând şi îngândurat/ Ca un pui firav de curcubeu/ Răsărit din ploi la margini de sat// Griji, melancolii şi tristeţi te apasă/ De ce nu mai vin, de ce nu ajung/ Cu dorul nătâng lângă prag acasă/ Dintr-odată toate să ţi le alung// Acasă la Marga bat clopotele în dungă/ Mama limpezeşte lacrimi în batistă/ Tata se întinde iarna s-o ajungă/ Lumea mea e rea şi nespus de tristă// Risipit prin viaţă nimic n-am cules/ Din priviri părinţii mă măsoară/ Mâine voi pleca: „Să te văd mai des.”/ Mă sărută mama şi e primăvară.” (pag. 40-41). De fapt, poemul, chiar de l-am citi sau asculta şi invers, de la final la început, ne oferă aceeaşi povestire în cântec, ce curge în ritm de doină transilvană, adică de elegie cultă. Firescul rostirii conduce spre unitatea estetică a întregului, nimic în plus, nimic în minus, cântecul a fost cântat aşa cum a venit, fără a coborî, nici prin lexic, nici prin imagine, din nivelul artei înalte. Sigur, stâlpii de susţinere artistică sunt metaforele ample: Pui firav de curcubeu, născut la capăt de vară, cu alternativul capăt de seară, până la primul şi al doilea păcat, răsărit din ploi la margini de sat, mama limpezeşte lacrimi în batistă, tata se întinde iarna s-o ajungă, mă sărută mama şi e primăvară. Metaforele asigură originalitatea, sparg şi refac tiparele şi ridică tot discursul liric la nivelul acelui, deopotrivă clasic şi modern, artistic. Ipostaza trubadurescă e în spiritul poeziei populare, dar ca exprimare de stil se situează deasupra ei, sau – mai bine zis – în continuarea ei. Nici nu putea fi altfel, fiindcă inginerul-poet Nicolae Preda e atât de-al locului său natal, încât, de-acolo din spaţiul său bănăţean, adică foarte românesc, obţine acea rezonanţă care-l duce exact în universal: „Mai taie, Doamne, pletele ninsorii/ Că prea s-au alungit peste păduri/ Şi nu mai pot să umble căpriorii/ Şi oamenii-s mai negri şi mai duri// La o fereastră albă dă gerul nopţii spic/ Iar au plecat ţăranii la oraş/ Doar hornul a rămas pe-acoperiş pitic/ Şi păsările iernii găsesc în el sălaş// Mai taie, Doamne, coama ninsorii/ Că prea s-au îngustat cărările în doi/ Şi nu mai pot să umble căpriorii/ Şi a-ngheţat norocul în lanul cu trifoi…” („Rugă”, pag. 33)

Versul domnului Nicolae Preda curge, întocmai cum îl susură şi poetul anonim, doar că aici, poetul cult îşi asumă forma definitivă şi-aceasta e sau nu e a lui. Şi-a domnului Nicolae Preda e, într-o totală dăruire de sine şi de evidenţă a talentului: „Cuvintele/ nu se mai aud/ doar se simt nerostite/ sub strălucirea/ cristalelor de zăpadă// Printre ninsori/ pe un câmp troienit/ aştept/ să se întoarcă din văzduh/ mirele însângerat.” (Aşteptare”, pag. 70). Textul acesta – care încheie volumul – este, de fapt, o ars poetica, aşa cum mai sunt şi Caută-mă prin buzunare, Poemul, Spovedanie, Ars poetica (pag. 35), deci o mărturisire de credinţă întru ale artei, o asumare conştientă a rostirii, aşa cum vedem la poeţii adevăraţi. Uşoara ieşire din structura cântării e doar pentru a se defini pe sine, strict ca poet, fiindcă – aşa cum am demonstrat la text – ipostaza de cântăreţ de timp şi de iubire rămâne constantă în tot volumul: „Ce tânără ai rămas, domniţă doamnă,/ În timp ce anii mei au hoinărit/ Ca lujerii de struguri către toamne/ Când ploaia vine de la asfinţit…” („Ultima scrisoare de dragoste”, pag. 64)

În final, succinta noastră consemnare se vrea doar un anunţ: cum că, printr-o întâmplare petrecută acolo, pe drumul spre Caransebeş, am ajuns să cunosc un om de omenie şi de bună poezie. Este clar că anunţul mi-l asum şi un nou volum aş vrea să-l tipăresc chiar aici în Braşovul meu, unde au răsunat marile compoziţii corale şi colinde ale bănăţeanului Timotei Popovici şi unde alt bănăţean, profesorul Nicolae Bica, a întemeiat formaţii corale, intrate deja în analele muzicii naţionale. Iată, dar, şi un glas de poet ce se aude din localitatea aceea mândră, cu nume de fată, situată la poalele Munţilor Poiana Ruscă. „Trece viaţa prin oglindă” este un titlu clar de istorie literară, lucru pe care, de altfel, îl subliniază şi consilierul editorial, scriitorul din Reşiţa, Gheorghe Jurma.

Ion POPESCU-TOPOLOG