Plouă în imediata mea apropiere și parcă simt cum stropii se preling peste sufletul meu, ca pe o frunză răsucită şi curăţată pe toate părţile de impurităţile vieţii.
Nu mai regret nimic din tot ce-a fost trecut şi înscris pe răboj în dreptul numelui meu. Nimeni nu ştie în afara lui Dumnezeu care ne guvernează pe toţi.
Regretele din miezul zilei dau dureri de cap şi nu sunt prea indicate, aşa că merg mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Rămân să mă privesc undeva în spatele oglinzii, aşa cum arată fotografiile prăfuite şi îngălbenite de vreme, prin care se strecoară viaţa nevăzută în spatele acestor cuvinte alungate de gândurile din mine.
Numele meu va rămâne pentru totdeauna, detaşarea şi uitarea chiar de mine, cel pururi îndrăgostit de azur. Poate doar soarele îşi va mai păstra viaţa, dacă va fi lăsat să şi-o ducă mai departe.
Soarele s-a ascuns de multă vreme undeva, departe, dincolo parcă de Dealul Mucica, pe care-l văd de pe terasa mea.
Gândurile mele cuprinse de valurile nopţii aveau să se degajeze în urma unei prelungi discuţii, destul de plăcute, cu prietenul meu, ing. Walter Frank. Am regăsit în multe din cuvintele lui ceva din mine pierdut în timpuri imemoriale pe care demult aş fi vrut să mi le aduc aminte.
Uneori mai ai nevoie şi de altcineva, care să te ajute într-un moment sau altul.
Priveam la copacii pe care-i mai văd undeva, acolo sus pe deal, care fac umbră grădinii lui Adrian Pănescu, şi mi se pare mereu că stau şi ei pe gânduri fără să mai simtă căderea frunzelor aurii sau roşietice şi alergând spre pământul care le va înghiţi în timp, ca pe cele mai bune vitamine sau celule de regenerare. Copacii stau îngânduraţi asemenea mie, care mă întreb, de la o vreme, de ce oare sunt atât de singur şi de pustiu? Ce este viaţa omului? Întreb asta a nu ştiu câta oară. Unde sunteţi tată şi mamă acum, să-mi daţi un sfat sau o vorbă bună, că de vorbe de duzină sunt sătul?
Dar aşteptarea ce-o fi? Timp fără valoare care se scurge printre degete, fără a-l mai putea găsi vreodată.
Luna s-a ascuns şi ea undeva printre lacrimi şi caută o portiţă prin care să-şi arate faţa pentru mine măcar câteva clipe, ca apoi să dispară dosită de norii cei aducători de ploaie şi frig.
Gândul meu zboară la Corsica, unde nu este iarnă şi frig, ci doar marea. Când mi-am limpezit ochii în undele ei, am fost capabil să scriu sute de rânduri despre ea, pe care apoi le-am reluat în timp şi mângâiat, făcându-le haine noi, ca să le pot scoate în lume. Vremea a trecut şi muza mea din acea vreme s-a pierdut undeva în lumea mare. Acum alte idei, alte probleme mă preocupă, ba chiar timpul care trece nepăsător peste mine fără să mă privească. Probabil că mai e ceva timp până îmi voi lua adio de la viaţă şi de la frumuseţea ei. E atât de frumoasă viaţa, dacă ştii să păstrezi de la ea numai clipele frumoase, pe care să ţi le pui salbă la gât sau flori în păr!
Cât de frumoase sunt florile de câmp! Culori, culori care nu se vor lăsa desfigurate de timp, aşa cum sunt ale mele, sau poate veşnic îşi vor plânge zilele de glorie, aşa ca mine, care am refuzat ofilirea multă vreme, cu toate că m-a ajuns vremea din urmă şi mă opun foarte tare trecerii ei, cu mari eforturi.
Acum nu-mi doresc altceva decât să-mi văd fiica şi pe cei dragi mie sănătoşi şi fericiţi, iar eu să ajung acolo unde sunt aşteptat, senin şi împăcat sufleteşte.
Frumoasele dealuri din jur şi cele care se văd undeva, în zare, îmi vor căuta urmele şi mă gândesc că odată le vor găsi în coroana vreunui pom sau poate în cupa unei flori.
Aduc doxologie Creatorului că sunt încă aici, pe această filă albă, doar că ploaia încet s-a transformat în păr cărunt şi mi se aşterne sub paşi.
Doinel PUIU MĂRGINEANU