În localitate, cuvântul „plumb” e cel mai des rostit. Fosta Întreprindere Minieră avea un director, inginer-şef, geologi şi mulţi angajaţi, iar Cariera de Marmură îşi ducea zilele prin ani.
În centrul localităţii Rusca Montană sunt încă blocuri ce serveau drept locuinţe pentru mineri, construcţii pe care actuala conducere a comunei le-a cerut în administrare, dar proprietarul nu a dat încă niciun răspuns. Localitatea pare acum un miracol. Cele câteva blocuri, fosta cantină a minerilor, clubul, farmacia, magazinul universal şi vreo 40 de case formau altădată o aşezare montană.
Linia ferată îngustă trecea pe lângă trotuar. Minerii deschideau doar poarta casei şi urcau în „trenuţ”, cum îl numeau cei de aici. Trenuţul era tractat de o locomotivă slabă şi bătrână, cu două-trei vagoane subţiri de clasă, confecţionate din lemn de brad.
Ruschiţa nu e nici ea romantică, aşa cum încerc eu s-o descriu. Zgomotul de altădată, difuz, trepidant, al Uzinei de Preparare şi Separare a Minereului, nu se mai aude.
Majoritatea angajaţilor serveau masa la cantina minieră. Responsabilul ei nu mai e nici el. S-a dus cu umbra de sub cruce. Magazinul alimentar mai funcţionează încă modest. Cantina este într-o stare avansată de degradare, precum Dispensarul, Farmacia, Căminul Cultural şi fosta Bibliotecă.
Atunci când mă aflam în apropierea acestor oameni, am observat că pentru dânşii nu existau diferenţe între subteran şi suprafaţă. Chiar dacă lucrau sub pământ, pentru ei era un loc de muncă. Am avut prilejul altădată să observ aici, la Ruschiţa, că minerii trăiau foarte aproape unul de altul şi vieţile lor se împleteau în bine.
În ceea ce priveşte Cariera de Marmură, inginerul Vasile Berindei aplică aici un proiect spectaculos de modernizare. Patronul de altădată, Joan Bibel, a exploatat doar marmura de calitate a adâncurilor, iar Cariera devenise un puţ orbitor de adânc şi impracticabil, căruia localnicii îi spuneau „Steinbruk” sau „Gropan”. Astăzi, marmura e o problemă a industriei. Se descoperă deal după deal. Se nivelează acele trepte albe ale unei piramide răsturnate.
Cei câţiva zeci de muncitori care lucrează în Carieră par nişte gladiatori într-o arenă. Numai cerbii şi urşii mai apar la gura imensului amfiteatru. Autobasculantele puternice încarcă blocuri tăiate într-un timp scurt, transportându-le la Simeria, în judeţul Hunedoara, sau pe platoul de la Voislova. Alte maşini transportă marmură concasată, materie primă pentru firma OMYA A.G., care a devenit un brand internaţional.
Ruschiţa, pe hartă, era gravată, prin anii 1750-1800, foarte distinct. Atunci era o grupare industrială. Câteva locuinţe modeste, apoi blocuri şi telefonul cu manivelă au apărut ceva mai târziu. De fapt, industria începuse aici odată cu industria Europei.
Florile de mină ce au mai rămas prin casele minerilor de altădată sunt nişte veşti de sub pământ, sunt bijuterii din acea lume încremenită.
Când piatra se topeşte sub explozie, sub pickamer şi perforator, ea curge spre lumină, lăsând noaptea să intre pentru a-i lua locul. Atunci, stâncile se adună să cuprindă spaţiul de unde au fost alungate. Adâncul e o lume pe care doar minerii au cunoscut-o…
Doinel Puiu MĂRGINEANU
