Am avut bucuria să primesc la începutul acestui an un volum de versuri al scriitoarei Lizeta Parța, apărut la Timișoara, în 2019, la Editura Eurostampa, care mi-a trezit dorința de a-l lectura, de a mă cufunda în bogăția de trăiri și metafore ale eului liric, imediat ce i-am observat titlul – „Suflet desculț printre cuvinte“. Câtă bogăție stilistică ascunde acest titlu! Poeta își lasă sufletul să alerge printre cuvinte și să cânte pe strunele lor dureri și doruri, clipe cu soare sau nori grei de ploi, dar nu oricum – îl lasă desculț, îl lasă fără urmă de scut, îl deschide spre cititori cu toată pasiunea ce-o are în a arde cuvintele și a le transforma în candele vii care să lumineze peste timp.
Hai să facem o trecere prin versurile volumului și să medităm la profunzimea cuvintelor ce curg în cascadă spre sufletele însetate de cunoaștere, spre sufletele dornice de a se împărtăși din tainele nepătrunse ale vieții. Este un volum ce curge dintr-un suflet spre alte suflete și care cuprinde în cercul de suflete tot ce poate fi mai profund, focul vieții.
„Cu tălpile desculțe ale sufletului“ este poezia ce deschide acest volum și totodată poezia ce arată punctul acela ce a deschis sufletul eului liric spre meditație, punctul acela de unde a început să izvorască un fluviu al vieții prin dansul cuvintelor. „Un cântec deschide toate porțile în mine“, spune poeta. Vă dați seama ce înseamnă a deschide toate porțile unui suflet? A deschide toate porțile unui suflet și a-l lăsa liber să cânte înseamnă a găsi acea apă din care scriitorul Lucian Blaga spunea că își bea frumusețea și neființa curcubeul, acea apă a vieții veșnice, acea apă care poate face să curgă liberă, după cum spune poeta – „Toată iubirea care a ars în ea“, ea fiind inima atât de des încercată prin suișurile și coborâșurile vieții.
„Pasărea cu aripi de vis“ este însăși poeta ce aleargă printre cuvinte, spre a dezlega misterele acestei vieți. Și poeta fiind o pasăre ce poate să zboare cu aripi de vis, devine pe parcursul călătoriei tot ceea ce înseamnă profunzime, cercetare – „Sunt albie“, „Sunt două maluri ce nu se ating/ decât prin valuri“, „Răsar și curg“.
Curgând printre tainele vieții, cântând iubirea, poeta își găsește alinarea în elementele naturii – „În floarea de castan“, „În bobul de grâu“, „În picătura de rouă“.
Și ce frumos vede eul liric tot acest timp pământesc ce curge pe lângă noi! „Timpul a trecut prin mine/ ca o pasăre albă“, spune autoarea într-o poezie din acest volum, ca pe urmă să precizeze că sufletul ce a călătorit pe aripile acestei păsări albe i-a fost cărare, i-a fost lumină – „Mi-e sufletul cărare“, „Mi-e sufletul un cântec“, „Mi-e sufletul lumină“.
Poeta se joacă pe parcursul volumului cu umbre și culori, umbrele sunt cele ce sunt biruite de culoare, de dragoste, de viață – „Atinge-mi sufletul în miez de noapte/ când umbre și culori se pierd în șoapte“, „Iarba-nfășura pe glezne/ verde crud, cu iz de șoapte“.
În timp ce „Plouă în mine mărunt“, sufletul rămâne desculț și aleargă printre cuvinte, pare să sublinieze poeta într-o altă poezie a volumului.
Eu recomand să ascultați „Vioara din suflet“, din sufletul poetei, și să călătoriți prin versurile volumului spre „Inima copacilor“, să alergați pe „Câmpia verde“ și să trăiți „Visul de a păși în nemurire“.
Ana-Cristina POPESCU