Dintre toţi verişorii mei – şi a avut Dumnezeu grijă să-mi dea mult mai mulţi decât aş fi avut nevoie –, cel mai drag mi-a fost întotdeauna de Ionică. Nu fiindcă era mai mare şi vedeam în el fratele care să aibă grijă de mine pe care nu l-am avut, sau pentru că era tot ceea ce eu nu puteam sau nu aveam curajul să fiu la vârsta aceea, nu. Ne completam unul pe celălalt, dar asta am înţeles mult mai târziu, eram fiecare bucata care-i lipsea celuilalt pentru a fi întreg, dar asta cred c-am priceput-o cel mai bine abia după ce el n-a mai fost, iar mie mi-a rămas un gol undeva în piept, în partea stângă. Nu i-am arătat niciodată cât de mult ţineam la el, dar asta e una dintre metehnele mele şi n-am reuşit să înţeleg nici până azi de ce mi-e atât de greu să fac lucruri simple şi fireşti, şi în acelaşi timp uşor să mă ascund în spatele cuvintelor goale ori să mă uit în altă parte. Ştiu exact cât am pierdut din cauza asta şi nu pot decât să-mi închipui de câte bucurii o să mă lipsesc, dar, oricât am încercat să repar lucrurile, n-am reuşit decât, poate, să agravez situaţia.
Dar să mă întorc la verişorul meu, care sunt sigur că m-a răsfoit mereu ca pe una din sutele de cărţi pe care nu se mai sătura să le citească, dar mai ales să le studieze. Ionică era, cred, un Don Quijote oltean, de la Maglavit, şi chiar aşa şi arăta, înalt, ca toţi bărbaţii din neamul dinspre partea mamei, numai că el mai era şi slab ca o suliţă, şi, la fel ca şi personajul lui Cervantes, avea tot felul de gărgăuni în cap, care mai de care mai năstruşnic. Îmi amintesc, de exemplu, şi nu m-aş mira să mai fi şi scris despre asta, într-atât mi s-a părut de nemaipomenită întâmplarea, că, mai bine de cinci ani, nopţile n-a închis un ochi, doar-doar o reuşi să construiască un perpetuum mobile. Dormea ziua, pe apucate, pe o canapea pe care se mai odihneau almanahuri, reviste de ştiinţă şi tehnică, cutii de chibrituri şi bandă de izolat, bucăţi de elastic, de sfoară şi de sârmă, capace de borcan, cuie şi şuruburi, cleşti şi şurubelniţe, scândurele şi lemn de toate soiurile şi mărimile, o pilă şi o lamă de bomfaier şi multe altele pe care acum nu mi le mai amintesc. Avea tot timpul din lume, fiindcă nu lucra. Nu se inventase încă o meserie pe măsura lui. N-am ştiut niciodată cum făcea să nu moară de foame, dar se descurca.
Prima oară când mi-am dat seama că îi simt lipsa a fost atunci când, hotărât să scriu un articol mai altfel decât tot ce publicasem până în ziua aia, am luat legătura cu un medium şi l-am întrebat dacă mă primeşte la o şedinţă de spiritism, în care vorbea cu morţii. Voiam să merg pe de-o parte de dragul articolului, iar pe de altă parte speram că întâlnirea aceea o să-mi spulbere îndoielile pe care le aveam în legătură cu lumea spiritelor, iar cea mai simplă metodă era să-l întreb pe Ionică, simplu, cum se cheamă drăcovenia la care meştereşte pe lumea cealaltă, sau dacă a terminat-o. Eram convins că niciun medium, oricât de şarlatan ar fi fost el, n-ar fi avut de unde să ştie de perpetuum mobile. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, nu-mi mai amintesc, dar n-am reuşit să ajung la şedinţa aceea, iar a doua zi, peste o săptămână şi peste o lună, când l-am sunat, mediumul avea telefonul închis.
În ultima parte a vieţii, Ionică s-a retras acasă, la Maglavit. Am înţeles că a rămas tot mai singur, fiindcă se cam certase cu toate neamurile, ba chiar cu Mitiţă, un unchi de-al nostru dat dracului, care era consilier local şi mare şmecher, se bătuse rău de tot la birt, după ce se luaseră la harţă de la nişte prostioare politice. Şi, chiar dacă sunt sigur că nu de la el a pornit cearta, cam tot satul a început să-l ocolească de-atunci pe cel aflat în opoziţie. Şi asta a fost cam tot pentru el.
Am citit undeva, cândva, că un om nu moare cu adevărat decât atunci când nimeni nu-şi mai aminteşte de el. Eu nu ştiu dacă asta o să se-ntâmple, dar aş vrea ca undeva, cândva, să mă întâlnesc cu Ionică, cel plecat demult, într-un alt noiembrie. Acolo unde să construieşti un perpetuum mobile e o simplă joacă de copii.
Adrian CRÂNGANU
