Pe unul dintre coridoarele spaţioase ale Vilei „Lia” de la Marga, acolo unde locuiesc soţii Jompan, există un perete magic, de la care e greu, dacă nu imposibil, să-ţi mai iei privirea. Ochii îţi fug de la un obiect la altul, nehotărâţi cărei minuni să-i acorde mai multă atenţie. Culorile şi formele sunt desăvârşite, iar dimensiunile lor te fac să te întrebi dacă nu cumva, odată intrat pe uşa Vilei „Lia”, ai păşit într-o ţară a poveştilor, un ţinut de basm care te trimite, fără măcar să-ţi dai seama, în îndepărtata lume a copilăriei.

Pe peretele vrăjit stau agăţate vreo 80 de jucării muzicale, 62 dintre acestea fiind salvate de reputatul muzicolog Dumitru Jompan din mâinile copiilor de la Marga, de-a lungul a peste 40 de ani.

„E o reîntoarcere în copilărie această colecţie, fiindcă, în vremea mea, ne jucam cu astfel de obiecte acustice. Le-am adunat din comună, le-am studiat, am scris chiar articole despre ele. Sunt 62 la număr, dar mă gândesc că în arealul românesc trebuie să fie mult mai multe şi mereu sunt cu gândul la asta, fiindcă nu ştiu când şi cine «va da ureche», cum zice bănăţeanul, la ideea mea, de a face un Muzeu al jucăriilor muzicale, româneşti sau şi din alte ţări, la Marga. Aceste instrumente, aceste jucării nu scot nişte sunete determinante, cum se spune, se poate cânta la ele, dar ele sunt destinate copiilor. Cel mai simplu şi cel mai vechi obiect de joacă pentru un copil este băşica de porc. După ce ţăranul tăia animalul, punea băşica la uscat şi când era gata băga în ea nişte boabe şi i-o dădea copilului să zornăie din ea. Este foarte interesant, este un instrument, o jucărie muzicală de percuţie, la îndemâna oricui. Când eram mici, ne jucam cu arcul cu săgeţi, zbârnâiam la coarda care întinde lemnul şi ne plăcea tare mult… Apoi erau cutiile de cremă de ghete în care puneau «boanţe», cum le spuneam noi, nişte pietricele, şi le zornăiam de dimineaţa până seara…”, a povestit Dumitru Jompan.

Jucăriile, un amestec încântător de tuburi, de forme pline, voluptoase sau ascuţite, de mărimi care îţi pun imaginaţia la grea încercare, mergând de la o chitară care poate încăpea în căuşul palmei până la una normală, sunt împărţite pe trei categorii: de percuţie, care e şi cea mai bine reprezentată în colecţia distinsului dirijor care a condus ani de-a rândul Corul din Marga, cele cu corzi, şi cele de suflat.

„Dintre acestea din urmă, cea mai simplă era pana de gâscă, tăiată acolo unde intra în corpul păsării, făcându-se o ancie, în care când suflam scotea un sunet, când o ţineam în pumn. Până şi corpul copilului este un instrument muzical. Şi acel cântecel «Bate toba la Borlova», cântat când cei mici sunt sătui şi se bat cu mânuţa pe burtică, sau sunetul pe care copiii îl scot cu o mână la subsuoară atunci când merg la scaldă… Pe unele le-am folosit la un mic concert al Corului de copii. A fost foarte interesant, fiindcă am constatat că părinţii lor nu mai ştiu să le confecţioneze. A trebuit să recurg la un bătrân din sat, care încă ştie să le mai facă. E păcat, fiindcă sunt nişte invenţii, la urma-urmei. Tinerii din ziua de azi nu mai ştiu să creeze, ei iau totul de-a gata, de pe internet. Noi ni le făceam singuri”, a mai spus reputatul muzicolog.

În perioada imediat următoare, prof. univ. dr. Dumitru Jompan se va afla la Deva, unde va prezenta o comunicare, de fapt o pledoarie pentru înfiinţarea unui Muzeu al jucăriilor muzicale la Marga. Albumul pe care îl va arăta celor prezenţi acolo în susţinerea iniţiativei sale conţine fotografii cu jucăriile pe care le-am văzut pe viu pe peretele din coridorul care te duce spre copilărie: „prima vioară a lui Enescu”, căreia moldovenii îi spuneau „strujan de păpuşoi”, de fapt două segmente dintr-un lujer de porumb şi câteva corzi rudimentare, instrumente de ceramică, nişte cuci şi alte păsări făcute de olari, multe confecţionate de celebrul artizan Ionică Stepan de la Biniş, sau un fragment de nai cu trei tuburi, primit din Lituania.

În afara jucăriilor „recuperate” de la Marga, în colecţia lui Dumitru Jompan se mai găsesc piese pe care i le-au adus de peste mări şi ţări câţiva prieteni, multe primite de la familia Ness, doamna fiind originară din Marga şi fostă elevă a maestrului. Întrebat dacă are cunoştinţă ca vreo colecţie asemănătoare să mai existe pe undeva în România, Dumitru Jompan a răspuns că nu a auzit să mai fie. O doamnă, Denise Pop, de la Muzeul Omului din Paris, i-a spus mai demult că acolo ar avea o asemenea secţiune, cu jucării transformate în instrumente muzicale.

„Într-o zi, citind un referat într-o revistă de specialitate, am aflat că undeva în Germania s-a făcut un studiu privind folclorul copiilor din Europa. Apoi am găsit nişte studii de la Biblioteca din str. Guttenberg, din Bucureşti. Erau acolo păreri din America de Nord şi de Sud, din Africa, din Australia, din Oceania, de peste tot. Şi atunci mi-a venit ideea să fac o colecţie de astfel de jucării, care să aibă alături o bibliotecă de specialitate şi care să fie la o adică şi un obiectiv turistic. Muzeul ar aduce lume la Marga, cred eu. Am discutat deja cu primarul de la Băuţar, unde este o casă veche, ţărănească, aş aduce-o aici la Marga, în grădina mea, fără vreo pretenţie financiară. Tot ce mi-aş dori ar fi însă ca un membru al familiei mele să rămână mai târziu custodele acestui muzeu. La Deva am să-mi susţin ideea. Sper să conving, fiindcă vin acolo şi specialişti în folclor de la Bucureşti”, a mai spus venerabilul muzicolog colecţionar de jucării.

La ieşire, privirea mi-a căzut pe două „instrumente” la care nu m-am putut abţine să nu „cânt”. Primul, o broscuţă din lemn, adusă din India, cu o „creastă” zimţată pe spinare, pe care, dacă treci un beţişor, imită perfect sunetul amfibianului, încât cu greu îţi dai seama că nu eşti pe malul unui lac, ci în Vila „Lia”, celălalt fiind un tub de bambus, plin, probabil, cu scoici mărunţite, pe care Dumitru Jompan l-a primit din Indonezia, şi care, întors ca o clepsidră, scoate un susur limpede, liniştitor…

Lumea celor mari, de afară, m-a întâmpinat cu un cer jos, mohorât, şi cu ceaţă deasă. Pe la jumătatea drumului dintre Marga şi Caransebeş, stropi mărunţi au îmbrobonat parbrizul maşinii. În urechi păstram încă sunetul calm al tubului de bambus şi cuvintele gazdei mele: „Probabil că înăuntru sunt pietricele sau bucăţele de scoici care coboară încet prin măduva poroasă. Nu ştiu, că nu l-am deschis, aş strica jucăria şi ea e un tabu pentru mine. Imită sunetul ploii…”.

M-am trezit la Caransebeş, când era să-mi dau cu capul de parbriz, în scrâşnetul frânelor, cel mai modern instrument de percuţie al oamenilor mari.

Adrian CRÂNGANU