Actul Unirii Moldovei şi Ţării Româneşti înfăptuit la 24 ianuarie 1859, care a pus bazele Statului român modern, reprezintă rezultatul firesc al unui îndelungat proces istoric. În acelaşi timp, Unirea Principatelor într-un singur Stat naţional a constituit o necesitate obiectivă a dezvoltării social-economice şi politice a celor două Ţări Româneşti. Ea este încununarea eforturilor poporului nostru, marcând intrarea ţării într-o nouă etapă istorică, a luptei pentru cucerirea Independenţei şi a făuririi Statului naţional unitar român.
În perspectiva istorică, lupta pentru realizarea unităţii naţionale apare ca o permanenţă a gândirii, a simţirii şi acţiunii poporului român. Unirea din 1859 îşi are rădăcinile înfipte adânc în întreaga dezvoltare anterioară a poporului nostru; ea a însemnat un punct de referinţă pentru eforturile depuse încontinuu de români în lupta pentru libertate şi unitate naţională.
Prima unificare politică a teritoriului românesc, înfăptuită în 1600, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, a verificat cu putere de convingere forţa şi statornicia idealului poporului român de libertate şi unitate naţională. Memoria Unirii din 1600, în toată măreţia şi plenitudinea ei, s-a transmis de la epocă la epocă, de la generaţie la generaţie.
Dreptul inalienabil la unitate şi independenţă al poporului român a reprezentat, în continuare, dominanta gândirii şi acţiunii politice, diplomatice, culturale şi militare ale marilor voievozi munteni şi moldoveni ce au urmat. Aceleaşi idealuri au însufleţit permanent mintea, inima şi condeiul celor mai înaintate personalităţi ale culturii româneşti din întreg Evul mediu şi în Epoca modernă, formând substanţa a nenumărate scrieri tipărite în cele trei Ţări Româneşti, alimentând flacăra aspiraţiilor multiseculare de unitate a tuturor românilor, în pofida graniţelor artificiale stabilite de marile imperii pe corpul aceluiaşi popor şi aceleiaşi ţări.
Hotărârea de a înfăptui Unirea a primit o puternică expresie în timpul Revoluţiei de la 1848, din Ţările Române. „Vrem să ne unim cu ţara!”, strigau românii transilvăneni întruniţi pe Câmpia Libertăţii, iar muntenii cereau Unirea pentru a alcătui „un singur Stat, o singură naţie, o singură Românie liberă”.
Bogata moştenire ideologică şi culturală a revoluţionarilor paşoptişti, puternicele tradiţii democratice, idealurile de unitate şi libertate naţională au fost preluate, amplificate şi ridicate pe noi trepte în deceniul următor, de forţele progresiste ale poporului român. Se confirmă adevărul cuvintelor lui Mihail Kogălniceanu, care, în august 1848, aprecia că Unirea Moldovei cu Muntenia reprezintă „cheia de boltă, fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”. Unirea, scria Cezar Bolliac, în 1850, „a fost sentimentul naţional în toate părţile României de când istoria a început a ne spune câte ceva despre Dacia”.
Războiul Crimeei a făcut ca soarta Ţărilor Române să intre din nou în combinaţiile de culise ale Puterilor europene. Congresul de la Paris, din 1856, a făcut din cauza muntenilor şi moldovenilor o problemă europeană.
Din iniţiativa lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, a luat fiinţă Comitetul Central al Unirii în Moldova, care şi-a asumat sarcina să conducă acţiunea pentru Unirea Principatelor. Un asemenea organ a luat fiinţă şi în Muntenia.
Cu toată opoziţia Marilor Puteri, Divanul ad-hoc al Moldovei, întrunit la 7 octombrie 1857, a hotărât „Unirea Principatelor într-un singur Stat, sub numele de România”. A doua zi, Divanul ad-hoc din Ţara Românească, de asemenea, a hotărât „Unirea Principatelor într-un singur Stat şi sub un singur Guvern”.
Conferinţa de la Paris, din mai-august 1858, a luat în discuţie raportul Comisiei europene de informare asupra situaţiei din Principate şi a adoptat o convenţie privind statutul internaţional şi organizarea internă a celor două ţări.
Lucrările Conferinţei de la Paris au demonstrat că problema Unirii nu putea fi rezolvată pe calea negocierilor dintre Marile Puteri, ci numai printr-o acţiune energică a forţelor interne, care să pună diplomaţia europeană în faţa unui fapt împlinit.
La 5 ianuarie 1859, Adunarea electorală din Iaşi proclama în unanimitate drept domn al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
În strânsă conlucrare cu moldovenii şi răspunzând dezideratului major al epocii, Adunarea electorală din Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, l-a ales domn al Munteniei tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Eveniment epocal în istoria României, Unirea din 1859 a pus bazele Statului naţional român modern, a permis angajarea ţării noastre pe drumul progresului şi civilizaţiei pe toate planurile.
Unirea din 1859 şi apoi cucerirea Independenţei de Stat în 1877-1878 au constituit paşii ce au condus la desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român în memorabilul an 1918.
Doinel Puiu MĂRGINEANU
