Comunicare prezentată în cadrul simpozionului închinat lui Sorin Titel cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naştere (Carasebeş, 7-8 decembrie 1985)

Se cunoaşte, îndeobşte, că aidoma poeziei, replica rostită în teatru, proza, eseul, posedă o oarecare „disponibilitate” de a-şi „mula materia pe efluviile muzicale”¹.

Tocmai despre o astfel de apropiere dintre creaţia literară a lui Sorin Titel şi muzică dorim să vă reţinem atenţia, demonstrând prin aceasta, o dată mai mult – aşa cum menţionează Al. Husar în volumul „Ars longa” – că „Diviziunea artelor nu exclude sinteza lor” şi „presupune reciproca lor influenţă şi cooperare”².

Frecventele conexiuni dintre cele două discipline artistice relevă un aspect mai puţin cunoscut din viaţa şi creaţia prozatorului: pasiunea pentru muzică şi muzicieni.

O mulţime de cuvinte aparţinând vocabularului muzical de specialitate îl apropie de confraţii săi într-ale literaturii române: George Bacovia, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, care posedau „Permis de liberă trecere” în ţara minunată a muzicii, asemenea scriitorilor străini Aldous Huxley, Thomas Mann, Alexei Nicolaevici Tolstoi, Romain Rolland, Marcel Proust ş.a.

Scrierile lui Sorin Titel etalează atâtea referiri la arta sunetelor, cât nu pot să încapă în cuprinsul unei singure comu­nicări. De aceea, ne-am îndreptat atenţia doar asupra a trei mari probleme: a) muzica naturii; b) melosul popular şi c) creaţia cultă, fără a trata ideile referitoare la forme şi genuri muzicale, educaţia artistică şi arta interpretării.

a) Muzica naturii

Lui Sorin Titel niciun zvon al naturii nu îi este străin. Glasul păsărilor, zgomotele de tot felul aşteaptă parcă să fie înregistrate mecanic şi prelucrate acustic în vederea obţinerii unor compoziţii de muzică aleatorică şi concretă.

Datorită acuităţii auzului său fin, reţine o seamă de motive sonore aviane. De pildă, am întâlnit expresii de felul: „cântecul drăgăstos al porumbeilor” şi „al păsărilor somnoroase”, „viersul luminos” şi „trilul melodios”, „fâlfâitul aripilor”. Unul dintre eroii săi simte o mare plăcere atunci când imită glasul necuvântătoarelor, mai ales al mierlei, iar altul se extaziază la auzul „păsăretului care emite sunete caracte­ristice speciei”.

Scriitorul recepţionează atât sonurile delicate ale naturii, cât şi pe cele grave. Zgomotele – elemente acustice cu înălţime nedeterminată – produse de obiecte şi maşini în mişcare: uşi, batoze, difuzoare, tramvaie, trenuri, stau în preajma verbelor: scârţâie, huruie, urlă, zdrăngăne, gem.

Într-o epocă în care până şi maşina de scris îşi găseşte locul în lucrările „muzicale” de nouă invenţie, materialul brut amintit poate constitui oricând o bază de pornire în alcătuirea unor aşa-zise „compoziţii moderniste”. Aceasta sub aspect teoretic. Practic, cine oare are plăcerea şi răbdarea să asculte astfel de contrafaceri, decât poate din simplă curiozitate!?

În acelaşi cadru natural, eroii lui Sorin Titel ascultă în verile călduroase „ţârâitul greierilor” şi muştele zburătoare, iar în toamnele târzii, când vor înceta să mai audă „cântecul streşinilor” , acestea se vor înfiora de „foşnetul zăpezii”³.

b) Melosul popular

Născut şi crescut într-una din aşezările situate în apropierea Făgetului, încadrată dialectului folcloric bănăţean, zonă cu bogate resurse ale melosului tradiţional, Sorin Titel a asimilat o seamă de imagini din domeniul muzicii, pe care le-a evocat mai târziu în opera sa.

Cel mai cuprinzător compartiment al acumulărilor de acest fel tezaurizat de prozator este acela al organologiei muzicale populare. Nimic nu a scăpat spiritului său de observaţie. De la salba de galbeni purtată în sărbători de bănăţencele „ocoşe”, piesă vestimentară care, pe lângă valoarea estetică, avea şi un scop utilitar, şi anume, acela de a marca tempo-ul în timpul dansului, până la tarafurile din Deva, Dobra ori Poeni, alcătuite ad-hoc, proza sa îţi dă prilejul să te reîntâlneşti cu vechi cunoştinţe din lumea instrumentelor muzicale populare.

Dacă fluierul, de pildă, are un rol episodic, „compozitorul” Titel lăsându-l să sune doar într-o singură secvenţă din inspirata sa „Suită muzical-literară” de mare popularitate, care spre regretul tuturor acelor care servesc literatura, şi nu se servesc de ea, este alcătuită din 11, şi nu din 111 secţiuni, taragotul este o prezenţă obsesivă. Acest „ostinato instrumental” de obârşie străină, împrumutat de către bănăţeni, şi nu numai de ei, de la vecinii maghiari, a căpătat o adevărată strălucire, cum s-ar spune „a fost scos în lume” de interpreţii de muzică populară instrumentală din sud-vestul românesc. Exploatarea posibilităţilor timbrale, „punerea în drepturi” a acestui emiţător de sunete noi şi catifelate a făcut-o ca nimeni altul Luţă Ioviţă („Luţă Căpiatu”), şi lui Titel nu a putut să-i scape acest aspect esenţial nelipsit dintr-o posibilă istorie a etnomuzicologiei bănăţene. Cele două elemente la care ne referim – Luţă Ioviţă şi „torogoata” lui – sunt tratate, şi prozatorul ne lasă să înţelegem acest lucru din expresia „torogoata lui Luţă, aur, nu alta…”, aşişderea pictorului naiv de icoane pe sticlă în exemplarele pe tema „Maica şi Fiul”, prin folosirea foliei aurite pentru nimbarea celor două personaje ale compoziţiei plastice. Scriitorul nu a exagerat câtuşi de puţin apreciindu-l astfel pe cunoscutul rapsod, cum nu a greşit nici Tata Oancea într-o judecată de valoare valabilă pentru microcosmosul folcloric bănăţean atunci când l-a înnobilat pe acelaşi interpret popular cu nume de răsunet istoric „Când ai zis Luţă, este ca şi când ai fi rostit Napoleon, Decebal, Alexandru cel Mare”⁴.

„Cârâitoarea”, „duruitoarea” sau „scârâitoarea” din familia ideofonelor, având funcţii multiple – sperietoare de ciori, jucărie acustică, instrument extramuzical în orchestra simfonică – este folosită de prozator în cu totul altă ipostază, aceea de obiect producător de zgomot în mâna unui suporter al echipei de fotbal în care juca un bun amic.

„Duba”, instrument muzical membranofon, este prinsă în salba obiceiurilor de iarnă şi purtată de colindători. Asupra obiceiului de a colinda cu dubele, la Zam, localitate apropiată de meleagurile unde a copilărit Sorin, şi-a în­dreptat atenţia, în vara anului 1924, renumitul etnomuzicolog Sabin V. Drăgoi. Astăzi, Ansamblul dubaşilor din Brăneşti-Făget este cunoscut în întreaga ţară şi peste hotare, prin par­ticipări la festivalurile de folclor de la Zagreb (Iugoslavia) şi Gorizzia (Italia).

În cele peste aproximativ 2.000 de pagini, am întâlnit şi alţi termeni ce denumesc instrumente muzicale populare, mai ales pe cele din familia aerofonelor – muzicuţa de gură, saxofonul, acordeonul şi trompeta –, nespecifice organologiei populare româneşti, şi deci străine de forma tradiţională de alcătuire a tarafurilor de la noi.

Scriitorul nu este străin de procesul de modernizare a muzicii, în sensul mijloacelor de vehiculare a mesajului prin mass-media, aspect asupra căruia nu vom zăbovi. (Va urma)

Dumitru JOMPAN

V. Nicolescu,Sugestia muzicii şi Literatura.În: „Sec. XX”, 1965. 3, 43.

² Al. Husar, Arslonga, Ed. Univer, Bucureşti, 1980, p. 301.

³ Expresia are o valoare leit motivică în scrierile sale.

⁴ V. „Vasiova” XIV (1942). 17-21. 4.