Cine porneşte în căutarea comorilor populare nu poate să nu trăiască emoţia şi satisfacţia întâlnirii cu viaţa şi înţelepciunea milenară ale poporului lui, cu frumuseţea lui fără seamăn.
Creaţiile populare artistice au fost unica formă a literaturii popoarelor. În 1846, englezul Lianton le-a dat titlul de „folclor” (folk-lores – înţelepciunea poporului), iar noi, românii, spunem că poporul e folclorul, şi, dacă inversăm, folclorul e poporul.
Poporul, de atâtea şi atâtea veacuri, a închegat un adevărat tezaur pe care l-a transmis din generaţie în generaţie, ajungând până în timpurile noastre. Astăzi mai mult ca niciodată, acest tezaur trebuie păzit şi continuat, căci preţul lui valorează mai mult decât orice. Dar, pe lângă aceasta, un rol important al generaţiei noastre îl joacă cercetarea şi prelucrarea, cu măreţia cea mai specific artistică, a tot ceea ce dă şi găseşti la popor.
Faţă de melosul popular, în special, poporul şi-a dat osteneala şi interesul de a-l dezvolta, lucru care a avut loc în timpurile trecute pe tocmai ascuţirea luptei dintre bine şi rău. Tainele acestor cântece au rădăcinile adânc înfipte în cunoscut. Or, acest cunoscut nu poate fi decât ziua şi noaptea, glia şi cerul. Şi, atunci când discuţiile se pierd în jurul acestor teme, perspicacitatea trebuie să aibă o putere cu totul deosebită.
Folclorul – se poate zice fără îndoială, astăzi mai mult ca oricând – este o îndeletnicire obştească. De aici, o bogăţie fără seamăn de genuri şi repertorii muzicale ocazionale, clar conturate, cum sunt cântecele, doinele, baladele, dansurile, jocurile de nuntă etc., adesea cu înfăţişări deosebite de la o regiune la alta şi uneori chiar de la o localitate la alta.
De la aceste izvoade ale românilor au pornit cei mai de seamă prozatori, poeţi şi artişti ai ţării noastre, ca Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Enescu şi alţii, care fără îndoială în această căutare şi aflare a rădăcinilor îşi găsesc propria măiestrie.
Observăm astăzi cum creaţia folclorică dă roade chiar emoţionante. Cântate în balade şi doine, frumuseţile meleagurilor româneşti au primit binefăcătoare dimensiuni şi străluciri. Folclorul ne însoţeşte zi de zi şi ceas de ceas, înregistrând ecourile prezentului, rostind năzuinţele noastre spre o lume paşnică şi fericită.
Investigaţiile pe teren ne-au pus în posesia a numeroase piese folclorice, câteva sute de melodii, obiceiuri şi datini, oraţii, texte de proză populară, înregistrate şi catalogate în cadrul filialelor de folclor din diferite judeţe ale ţării.
În cadrul poeziei obiceiurilor, se detaşează cu frecvenţă şi valoare artistică şi documentară colinda. În zona noastră – Banatul de Câmpie şi Montan –, obiceiul este încă o realitate vie a sărbătorilor de iarnă, la care participă întreaga comunitate sătească.
Cântecul epic, balada şi cântecul bătrânesc sunt mai sporadic reprezentate în folclorul viu al zonei. Găsim totuşi, mai ales prin intermediul unor rapsozi mai vârstnici, variante locale ale baladei păstoreşti, balade legendare, cântece bătrâneşti, toate atestând formele neaoşe, zonale. Există şi variante epice despre câţiva răzvrătiţi (lotri) ai locurilor sau din apropiere: Mantu, Jigmond, Szumanca etc.
Cea mai mare parte din piesele descoperite o constituie cântecele lirice, doinele de toate felurile, de la cele de dragoste şi dor, de jale, de înstrăinare, până la cântecele satirice. Se reliefează în aceste creaţii sufletul românului, cu o gamă largă de trăiri şi sentimente, bucurii, dezamăgiri şi tristeţi, epoci apuse, fapte revelatoare a lungului şir de generaţii.
Prezenţa grupurilor vocale pe scenele festivalurilor au adus lauri şi confirmări ale talentului, ale măiestriei, dar şi spectacole de înaltă ţinută artistică. Spectatorii, prezenţi în număr mare, au avut de fiecare dată bucuria să remarce în programele acestor ansambluri folclorice sau formaţii nenumărate elemente care vorbesc despre maturizarea acestora.
Echilibrul şi discreţia, îmbinarea armonioasă a elementelor folclorice topite în forme inedite, tot mai buna disciplină artistică a formaţiilor, şlefuirea atentă a detaliilor ne îndreptăţesc să afirmăm că mişcarea artistică, păstrându-şi specificul şi rostul ei, spontaneitatea, autenticitatea, se apropie tot mai mult de calitatea spectacolului profesionist.
Trăim anii în care studierea folclorului, departe de a fi operă de arheologie, este o muncă intensă de varorificare creatoare. Programele prezentate de ansamblurile de cântece şi dansuri din diferite regiuni ale ţării sunt mărturia fenomenului de transformare a folclorului din mod de viaţă, obicei şi ritual caracteristic mai mult satului, închis de obşte, în spectacol. Spectacolele folclorice, de altfel, dau prilej poporului nostru să se recunoască pe sine cu discreţia şi interiorizarea sa, cu armonia şi statornicia sa caracteristică. De aceea pe intelectualii satelor nu-i împiedică nimic să fie mereu în fruntea obştii, în efervescenţa vieţii cultural-artistice.
Ştefan ISAC
Doinel Puiu MĂRGINEANU
