Adrian CRÂNGANU
E greu de crezut, şi în primul rând mie îmi vine greu să înţeleg, cum de singurul canal de televiziune care îmi trezeşte un singur sentiment, acela de infinită lehamite, m-a făcut, chiar dacă numai pentru câteva ore, să mă simt altfel. Să închid ochii şi, aşa, pe întunericul creat de mine, pentru mine, să cobor câteva zeci de trepte, fiecare însemnând câte un an, pe o scară ce duce în adâncul sufletului meu. Nu e prima oară când fac asta, şi de fiecare dată mi-a fost greu să găsesc o explicaţie pentru emoţiile care mă potopesc ori de câte ori ascult melodiile care se cântau în Cenaclul ,,Flacăra”. Nici săptămâna trecută n-am făcut excepţie, cu atât mai mult cu cât am văzut un film întreg difuzat în memoria lui Adrian Păunescu, care vineri ar fi împlinit 68 de ani.
Cât despre mine, su sunt la o vârstă ingrată. Aceea pe care jumătate am trăit-o în comunism, iar restul în ceea ce a urmat. Îmi permit, prin urmare, să spun, fără teama de a exagera câtuşi de puţin, că aveam suficienţi ani încât să înţeleg exact ceea ce s-a întâmplat până în ’89, dar nu am destui ca să pricep ce se petrece acum cu noi. Chiar nu. Iar în condiţiile astea am să vorbesc despre ceea ce ştiu. Şi ce ştiu sigur e că nu doar mie, ci întregii mele generaţii, Adrian Păunescu ne-a marcat viaţa. Cobor treptele de care pomeneam mai sus şi mă văd, foarte limpede, pentru că drumul e luminat de torţele pe care le aprindeam pe stadion, făcute din ,,Scânteia” şi ,,Scânteia tineretului”, pentru că aşa ne cerea poetul, mă văd, aşadar, în picioare, cu câteva kilograme mai slab, îmbrăcat prost, cu ce se găsea pe vremea aceea, cu părul mai lung şi nebărbierit, dar, fără nicio exagerare, fericit. Clătinam torţa în ritmul în care o mişcau cele câteva mii de tineri asemenea mie şi cântam şi eu, cât mă ţinea gura, cântecele pe care le auzisem de zeci de ori şi pe care le ştiam pe de rost. Şi, uneori, în întuneric, tot asemenea celor din jurul meu, îmi ştergem pe furiş câte o lacrimă. Pentru că asta cred că ştia cel mai bine să facă Adrian Păunescu: să smulgă lacrimi. Ne ghicea suferinţele, ne vedea lucrurile ascunse adânc în suflete şi le aducea la suprafaţă cu descântecele lui. Să merg până acolo încât să spun că, într-un fel, ne exorciza de comunism? O fac, pentru că, da, cred că şi asta făcea.
Pe urmă văd, tot coborând treptele, şi cum ne mai şi enervam pe el, atunci când, în loc să lase interpretul să-şi cânte melodia, recita el, cu un vers înaintea cântecului. Poate avea dreptul, nu ştiu, erau poeziile lui, unele absolute extraordinare, însă atunci, dacă îmi amintesc bine, generaţia mea se oprea, câteva minute, din cântat. Dar ne trecea repede supărarea şi o luam de la capăt. Pentru că Adrian Păunescu ne droga, cred, cu cuvinte. Cel mai adesea cu cele de dragoste. Şi nu greşea niciodată doza, pentru că, atunci, şi iubirea avea alt înţeles decât are astăzi.
Nu ştiu dacă, acum, aş mai putea să stau cinci sau şase ore pe un stadion, cu transpiraţia şiroind pe faţă sau dârdâind de frig, pentru câteva cântece. Între timp m-am schimbat, m-am maturizat şi am ajuns, aşa cum spuneam, la o vârstă ingrată. Aceea la care nu înţeleg ce se petrece acum cu noi. La vârsta la care urc acele trepte pe care le coborâsem şi în final deschid ochii. Şi se face şi mai întuneric.
