Interviu cu reputatul istoric col. (r) Liviu Groza
– Domnule Colonel, doar ce v-aţi întors din Serbia, din Banatul Sârbesc, de la Vârşeţ… Cu ce ocazie această vizită?
– De-a lungul timpului, am făcut mai multe emisiuni legate de istoria oraşului nostru, împreună cu Doru Călina, la Info Caransebeş. Am ţinut întotdeauna să scot în evidenţă oraşul în care m-am născut şi în care am trăit o viaţă întreagă. De aceste emisiuni a aflat şi Televiziunea „Victoria” din Vârşeţ, şi aşa se face că m-am pomenit cu un e-mail în care mi se cerea permisiunea să difuzeze şi ei aceste emisiuni. Bineînţeles că am fost de acord, şi mândria nu a fost numai pentru mine, că, vezi Doamne, apar eu pe postul de televiziune, mândria a fost deopotrivă şi pentru Caransebeş, imagini din acest oraş putând fi văzute astfel şi în Serbia, în Italia şi în aproape toată zona Balcanilor.
– Aşa aţi făcut cunoştinţă cu ei, s-ar putea spune…
– Da, cred că da… După ce mi-am dat acordul în privinţa emisiunilor respective, m-am trezit cu un alt e-mail, în care mi se comunica faptul că sunt aşteptat la Vârşeţ, pentru a realiza o serie de emisiuni în comun. O întâmplare fericită a făcut ca alte două persoane, Gabriela Bănăduc, din cadrul Primăriei Caransebeş, şi Ioan Cojocariu, directorul Casei de Cultură „George Suru”, să mi se alăture şi, astfel, toţi trei, am plecat spre Vârşeţ, fiecare având alte obiective. Cu acest prilej, s-a născut, zic eu, un parteneriat deosebit de important între instituţiile celor două oraşe. Eu am să vorbesc însă doar despre ce a însemnat pentru mine această vizită.
– Şi ce a însemnat ea, de fapt, domnule Groza?
– Am să încep cu… începutul, cum se spune… În drumul nostru spre Vârşeţ, emoţiile creşteau cu fiecare kilometru cu care ne apropiam de oraş. Primul lucru pe care l-am văzut a fost, bineînţeles, Cula de la Vârşeţ, apoi turnurile Bisericilor şi apoi ne-am întâlnit cu ei, fiindcă, gazde ospitaliere cum s-au dovedit a fi, ne-au aşteptat într-un loc în care ne-am dat întâlnire, noi necunoscând zona. Am ajuns la Postul de televiziune „Victoria”, unde ne-am întâlnit cu directorul acestuia, un om cum nu se poate mai minunat, Ion Tudoran, care este şi preşedintele Societăţii „Victoria” pentru Românii din Vârşeţ. Acolo, ca prim pas, le-am oferit gazdelor noastre o serie de cărţi scrise de mine, pe care ei, la rândul lor, să le dea celor în drept să se bucure de ele, celor care vor să citească istoria oraşului Caransebeş. Au fost foarte bucuroşi de cadoul primit, întrucât am constatat un lucru deosebit la ei: ţin foarte mult la naţia română şi ţin foarte mult la păstrarea limbii române. Asta mi-au şi cerut – să le vorbesc cât mai mult de căile şi posibilităţile prin care românii din Banatul Sârbesc să trăiască româneşte, să vorbească româneşte şi să-şi păstreze limba.
– Cuvinte frumoase şi mai ales simţiri frumoase, din ceea ce ne spuneţi…
– E adevărat, şi aşa sunt ei, românii de dincolo, din Banatul Sârbesc… Dar să continui… La Televiziunea „Victoria” am făcut mai multe înregistrări. Apoi, am plecat cu toţii la Primărie, unde am fost primiţi cu foarte multă căldură, la discuţiile care au urmat fiecare dintre noi spunându-şi punctul de vedere. Doamna Bănăduc, domnul Cojocariu, pentru că dânşii reprezentau autorităţile locale caransebeşene, şi abia la urmă eu…
– Şi ce le-aţi spus, Domnule Colonel?
– Eu am vorbit despre cooperarea din punct de vedere istoric, am vorbit despre întărirea legăturilor spirituale între românii din Caransebeş şi românii de la Vârşeţ. I-am invitat la noi, ca să le prezentăm bogăţia culturală a oraşului nostru, iar ei, la rândul lor, pentru că de această dată timpul a fost foarte scurt, doar două zile, aşadar ei să ne primească din nou în mijlocul lor, pentru a continua ce am început acum. Viceprimarul Mirko Dobrosavljevic, un om deosebit de clad şi inimos, a ţinut să facem o fotografie de grup, pe care vor să o mărească şi să o pună la loc de cinste în Primăria Vârşeţ. Pentru ei a fost o mare bucurie şi o mare onoare vizita noastră. Eu nu am ştiut până acum, abia acolo am început să-mi dau seama de cât de mult ne caută şi de cât de mare nevoie au de noi, pentru a le vorbi româneşte, a le spune istoria noastră, a românilor, şi, în mod deosebit, cum ştim să ne îmbogăţim limba, cum ştim s-o păstrăm şi cum comunicăm.
– Într-adevăr, uimitor ceea ce ne spuneţi…
– Într-adevăr, şi chiar şi eu abia acum am înţeles, sau am început să-i înţeleg…
– Continuaţi…
– Am mers apoi la Casa de Cultură Românească, unde s-a ţinut o conferinţă de presă. Eu am vorbit despre ce putem să facem noi, ca şi noi, la rândul nostru, să cunoaştem bogăţiile spirituale ale Vârşeţului, şi, în acelaşi timp, ei să beneficieze de cultura noastră românească, de tot ce avem noi mai bun. Şi a fost interesant faptul că acolo era şi un reprezentant al Televiziunii Belgrad. Acesta va veni cât de curând la Caransebeş, pentru că vrea să filmeze şi să fotografieze cele mai frumoase momente şi locuri din istoria oraşului nostru. Ce m-a uimit, ceea ce mi s-a părut deosebit de interesant a fost faptul că ei vor să vadă cimitirele din Caransebeş, pentru că, zic ei, „acolo sunt strămoşii noştri, care au păstrat fiinţa naţională şi limba”. Ei mereu ne vorbeau de fiinţa naţională, păstrarea acestei fiinţe naţionale, păstrarea tradiţiilor româneşti şi vorbirea în limba română. Sunt cele trei direcţii pe care ei vor să le respecte şi să le dezvolte la populaţia din Vârşeţ.
– O întâmplare deosebită, Domnule Colonel?
– Am întâlnit acolo o artistă, ea e din Uzdin, dar a făcut facultatea în România, s-a căsătorit în România, după care l-a convins pe soţul ei să plece împreună la Vârşeţ. Mi-a luat un interviu şi, spre marea mea surpriză, ştia foarte multe lucruri despre mine, schimbul nostru de idei curgând uşor, pe un făgaş normal. Asta a fost la Televiziune. Acelaşi lucru s-a petrecut şi la Radio, punctul principal, ca şi în celălalt caz, fiind Caransebeşul. Am ţinut neapărat să scot în evidenţă realizările înregistrate aici de către colectivul condus de către edilul nostru, Marcel Vela, iar ei au spus că vor neapărat să-l cunoască. Le-am răspuns că atunci când delegaţia lor va veni la Caransebeş, în frunte cu primarul Vârşeţului, vom organiza o întâlnire cu reprezentanţii administraţiei noastre locale. Le-am povestit apoi de o altă personalitate pe care ar trebui să o cunoască, celebrul alpinist Cornel Galescu, care acum este viceprimarul municipiului. Când au auzit de realizările sale, au spus, la fel, că trebuie neapărat să-l întâlnească, la Caransebeş sau să-l invite la Vârşeţ. Cu alte cuvinte, rolul meu a fost acela de a populariza şi a scoate în evidenţă istoria multimilenară a Caransebeşului şi să accentuez pe realizările care se înfăptuiesc sub ochii noştri.
– Dar celebra Culă a Vârşeţului? Aţi plecat fără să o vedeţi?
–Ajung şi acolo… În ultima zi, pe o ploaie teribilă, Ioan Cojocariu mi-a propus să urcăm la ea. Drumul a fost extrem de anevoios, dar ambiţia noastră a fost atât de mare, încât am reuşit să ajungem sus. Nu ne-a interesat ploaia… Ceea ce ne-a bucurat foarte mult a fost că vârşeţenii, conducerea Primăriei din Vârşeţ, o reabilitează, restaurează Cula. Asta m-a făcut să mă gândesc că n-ar fi rău ca şi Cula de la Turnu Ruieni, respectiv Turnul de observaţie, care are aceleaşi elemente, aceeaşi formă de construcţie, să fie restaurată şi să fie un punct de atracţie pentru turişti. Se poate construi un drum asfaltat până sus, la Culă. La Turnu Ruieni s-a făcut un drum în spirală, dar a fost abandonat. El ar putea să fie reabilitat, din mijlocul comunei Turnu Ruieni, să se meargă pe drumul acesta în spirală, care ar trebui asfaltat, iar sus se pot construi puncte de atracţie turistică, restaurante, terase, puncte comerciale, aşa cum era şi la Vârşeţ. Nu cred că ar fi rău să facem şi la noi acelaşi lucru, asta putând aduce beneficii nu atât comerciale, cât turistice, şi mă refer la oamenii care ar putea veni aci din străinătate sau chiar din ţară, dornici să ne cunoască bogăţiile istoriei pe care cred că e de datoria noastră să le scoatem în evidenţă.
– Cu ce impresii v-aţi întors din Banatul Sârbesc?
– Când ne-am despărţit de gazdele noastre, şi ei şi noi aveam lacrimi în ochi. I-am spus domnului Tudoran: „Să ştiţi că venirea mea la Vârşeţ a fost un vis!”. Ştiam că sunt gazde ospitaliere, dar au depăşit orice imaginaţie… Cu toată sinceritatea v-o spun, am regretat că trebuie să plec… Erau atâtea lucruri de văzut, atâta ospitalitate… Nu puteai să mergi undeva singur, permanent erai însoţit, nu ca să fii supravegheat, ci voiau să ne fie ghizi, traducători, voiau să ne dea explicaţii pentru tot ce vedeam. Parcă, cu toată sinceritatea vă spun, parcă eram fraţi. Şi, într-adevăr, Banatul Românesc şi Banatul Sârbesc au fost una. Tratatul de Pace de la Paris ne-a despărţit. Există o graniţă stabilită prin acest Tratat, dar, în ceea ce priveşte spiritualitatea românească, nu există nicio graniţă. Acest lucru m-a făcut să fiu mândru, dar m-a şi mâhnit, făcându-mă să plec de acolo cu durerea în suflet de a nu putea să facem mai mult, nici ei pentru noi, nici noi pentru ei. În ceea ce mă priveşte, eu l-am invitat pe Ion Tudoran la mine, şi voi face tot ce-mi stă şi-mi va sta în putinţă pentru ca oraşul Caransebeş să fie cunoscut, să fim fraţi mai departe şi să ne bucurăm de ceea ce avem în Caransebeş şi de ceea ce putem să dăm celor care ne vizitează oraşul.
A consemnat
Adrian CRÂNGANU
