Aceste două cuvinte sunt suficiente pentru a ne evoca poezia lui George Suru şi, mai ales, să ne amintească faptul că plecarea sa prematură dintre noi ne privează de a fi citit şi continuarea cântului închinat iubirii şi frumosului, pe care-l începuse prin cele patru volume publicate în timpul vieţii. S-ar cuveni rostite, ca la oricare ceas aniversar, cuvintele care să ni-l aducă în faţă, aşa cum l-au cunoscut apropiaţii săi din urbea de la confluenţa Sebeşului cu Timişul.
S-a născut la Caransebeş, în 16 februarie 1940, unde a urmat şcoala până la absolvirea liceului. Încă din ultimele clase, regretatul profesor Topliceanu l-a remarcat datorită capacităţii sale narative de care se folosea, fără nici un fel de remuşcare, atunci când nu stăpânea tematica unor proze sau poezii proletcultiste. A început Facultatea de Filologie la Timişoara, a întrerupt-o în anul II şi, după câţiva ani, s-a reînmatriculat la Cluj, unde a absolvit-o în 1969.
Pe tărâmul literaturii a făcut primul pas în 1958, când a debutat cu vesuri în „Tribuna”. Va continua să publice în „Luceafărul”, „Ateneu”, „Iaşiul literar”, „Argeş” şi mai ales „Orizont”, iar în 1967 i-a apărut primul volum de versuri, simbolic intitulat „Pentru a iubi”. În toţi aceşti ani n-a părăsit Caransebeşul, nici atunci când a fost profesor suplinitor la Şcolile din Vârciorova şi Petroşniţa. Începând din 1963, a lucrat în oraşul natal, mai întâi ca instructor artistic al Sindicatelor, iar în ultima perioadă ca profesor de limba română la Centrul logopedic al Liceului „Traian Doda”. Este şi perioada în care îşi face auzit glasul, îndeosebi prin apariţia a trei volume de poezie – „Aşteptarea coralilor”, Editura Albatros, 1970, „Semnul de taină”, Editura Facla, 1972, şi „Când dragostea e pasăre cântătoare”, Editura Facla, 1976. A fost poetul care s-a împlicat în viaţa culturală a urbei conducând activitatea Cenaclului literar „Mihail Halici”, interesându-se în acelaşi timp de tinerii care abia îşi deschideau aripile spre poezie, şi nu pot trece cu vederea sprijinul moral pe care i l-a acordat lui Iosif Caraiman, azi membru al Uniunii Scriitorilor.
Timpul său s-a oprit, însă, în loc, în mai 1979, dar amintirea-i este încă vie datorită lucrurilor pe care, fără a fi obligat, le-a făcut cu străduinţa de a asigura ritmicitate şi calitate singurei reviste literare a oraşului, „Jurnal”, strădanie deosebit de dificilă în anii cenzurii presei de atunci. În memoria urbei a rămas ca poet, iar Casa de Cultură a municipiului Caransebeş îi poartă numele. S-a bucurat de unanime aprecieri ale criticii şi, ca urmare, în 1970 a obţinut Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. Tot colegii de breaslă din Timişoara au avut cuvinte de laudă despre versurile sale de-a lungul timpului, dintre care nu voi cita decât câteva: „Universul poetic al lui George Suru este unul tainic, când impenetrabil, când aţâţător şi inospitalier, totdeauna însă miraculos” (Eugen Dorcescu, 1975); „Peisajul silvestru (dominant) este populat cu simboluri neobişnuite,… oameni de cristal, salamandre, ploaia de nume, roza viselor, femeia-lumânare” (Cornel Ungureanu, 1986); „Dincolo de toate astea însă rămâne gestul tandru, vocea discretă cu care poetul se adresează cititorului” (Sorin Titel, 1979). „Era poet prin întreaga lui fiinţă. El trăia poezia, o visa şi o respira. Avea un ţinut numai de el ştiut, în marea poezie românească, un ţinut unde se retrăgea cu speranţă şi unde cânta adevărul şi frumuseţea, să le aducă oamenilor pentru clipa de azi şi pentru clipa de mâine” (Anghel Dumbrăveanu). Acelaşi regretat scriitor şi mentor i-a îngrijit postum volumul „Într-un tril doi visători de povestiri, Mihail Thor” (povestiri pentru copii şi tineret), 1986, şi volumul de poezii „Noaptea seminţelor”, tot la „Facla”, în 1989.
George Suru, Didi pentru cei apropiaţi, ar fi împlinit, la jumătatea lui Făurar, 75 de ani, s-ar fi bucurat de nepoţi şi de încă o primăvară care să-i înflorească în versuri, iar noi ne-am fi bucurat de prezenţa unui suflet de o deosebită nobleţe şi a unui caracter demn de admirat.
Titus CRIŞCIU
