Multă vreme, doina populară a fost privită ca o expresie directă a unor stări îmbrăcate în imagini simple şi emoţionante. Acest punct de vedere nu este, fireşte, eronat, dar nici nu închide în el întregul adevăr. Căci, prin poezie, ca şi prin alte mijloace de expresie, omul civilizaţiei tradiţionale a meditat asupra lumii, a întrupat diverse situaţii de viaţă, diverse relaţii între fenomenele şi evenimentele reale ori posibile ale devenirii ei.
Poezia, ca şi povestirea, ca şi datinile, i-au servit omului drept „modele reduse” ale realului, drept teritorii mentale asupra cărora şi prin care el a experimentat acele atitudini şi strategii pe care le considera optime sau semnificative. Versul popular este un act de comunicare. Prin el, omul reflectează (sublinierea noastră – D.P.N.) asupra lumii şi vieţii, nu oglindeşte direct realitatea, ci o filtrează prin trăiri profunde.
„Floricică-n trei grădini,/ Ce pleci fruntea şi suspini?/ – Eu mă plec cu multă jale/ Sufleţelu-n mine geme,/ Că mă trec fără de vreme./ De-aia cresc şi mă fac floare,/ Bate vântul şi dă soare,/ Soarele tare mă arde,/ Vântul, Doamne, rău mă bate./ Trei zile stau înflorită/ Şi-apoi pic, de vânt pălită/ Şi de nimenea ferită./ Floare-am fost, floare-oi mai fi,/ La anul de-oi mai trăi”.
Iată în aceste versuri citate din colecţia „Cu cât cânt, atâta sunt”, alcătuită de Ovidiu Padima, asemănarea dintre om şi floare. Totul condensează, parcă, prin jocul figurilor de stil şi al conceptelor populare, imaginea patetică a tinereţii prea repede pieritoare.
Cheia întregii construcţii stă, după opinia mea, în versul: „Că mă trec fără de vreme”; două cuvinte emblematice, două concepte folclorice care susţin întregul edificiu ideatic: „a se trece” şi „vreme”. Totul din perspectiva gândirii populare „se trece” pe lumea aceasta; totul este, cum intuia Lucian Blaga într-un mit, „o mare trecere”. Începi o săptămână, o lună, un an, şi trec şi ele cum trec toate. Acesta este timpul!
Dintr-o asemenea perspectivă asupra scurgerii nepăsătoare a timpului şi a frământărilor omeneşti se naşte explozia de suferinţă, luciditatea. Vremea nu ascultă de vrerea omului, nu-i dă partea lui de împliniri şi-l lasă căzut şi înfrânt, sub povara condiţiei sale de fiinţă ce „se trece”, de fiinţă sortită în egală măsură înfloririi. Şi, totodată, de fiinţă hărăzită eternelor reîntoarceri: „Floare-am fost, floare-oi mai fi”.
Fiecare lucru ,,are vremea lui”, spune o vorbă din popor. A avea parte de vremea potrivită, a trăi fiecare vreme în chipul potrivit – iată fericirea, iată înţelepciunea. Ca să ajungă aici, omul trebuie să ştie „rostul” lucrurilor: el trebuie să le „ia toate în seamă” şi să se acordeze cu ele.
Numai că, la „o vreme”, lucrurile îţi par mai „statornice”, iar elanurile vârstei identifică clipa fugară cu veşnicia, bucuria cu vieţuirea, aspiraţia cu împlinirea. Aceasta este vremea (vârsta, condiţia) exploziei neînfrânate a vitalităţii, explozie patetică, superbă, şi omoară tocmai prin grăunţele de „pălire” pe care le ascunde floarea în interiorul ei, la fel ca şi fiinţa umană.
La o altă vreme, când omul se ofileşte şi „se apropie ceasul socotelii”, perspectiva se schimbă, totul se adevereşte a sta în „marea trecere” şi fiecare constă în „cele ce-s vii, fie pomi, dobitoace ori oameni, toate sunt trecătoare”.
Acesta este ceasul (gândul, povara) florii „pălite”, este vremea în care omul ,,se gată de pornire pe acele căi mergătoare şi ne-ntorcătoare”.
În felul acesta, extensiunea conceptelor populare este definită prin analogii şi metafore, iar figurile de stil, prin focalizarea lor categorială, depăşesc funcţia expresivă şi tind spre un orizont filosofic.
Spune versul popular „Şi zilele omului/ Sunt ca floarea câmpului/ Dimineaţa înfloreşte/ Peste zi se veştejeşte/ Şi spre seară nu mai este”.
Dincolo de imagine, stau gândul şi meditaţia cuprinzătoare, subtilă. În imagine, în vers, stau conceptele populare, categoriile elementare ce susţin acel „image mundi” specific civilizaţiei rurale, stă o lume de idei şi construcţii filosofice, din care cunoaştem până acum doar o mică parte.
Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU
