Recent, s-au împlinit 600 de ani de când o cetate din Banat a suferit primul asediu. E vorba de cetatea Jdioara, din apropierea localităţii Nădrag (judeţul Timiş).

În lunile aprilie-iulie 1387, în timpul luptelor pentru succesiunea la tron, cetatea a fost ocupată de fraţii Losonczi, adepţi ai noului rege Sigismund de Luxemburg.

Jdioara este situată la 18 km sud de oraşul Lugoj. Satul aparţine comunei Criciova. La numai 1 km depărtare de localitate, pe Dealul cetăţii sunt vizibile ruinele construcţiei cu importanţă sta­tală şi strategică în Evul Mediu. Cetatea era menţionată în documentele vremii cu numele de Sydowar.

Pentru cei care tranzitează această frumoasă lume monta­nă a Banatului, dar şi pentru cei preocupaţi de istoria locală, vom aminti câte ceva din istoria acestor locuri.

Prin faptul că este poziţionată pe o înălţime apreciabilă, poa­te fi considerată ca fiind cetate. Prin proprietăţile arhitecturale, ea aminteşte de cetăţile cavalerilor din secolul al XlV-lea. Chiar şi locul este tipic unor asemenea construcţii.

A fost construită în ultimele decenii ale secolului al XlII-lea sau primele decenii ale secolului al XlV-lea. Datorită dealurilor abrupte, asedierea cetăţii era aproape imposibilă. Singura cale de acces se găsea în partea de sud. Ziduri de piatră cu grosimea de aproape doi metri, numeroase parapete şi şanţuri, completau tehnica de apărare, îngreunând eventualele atacuri. În afară de acestea, existau trei turnuri locuibile, prevăzute cu porţi ce puteau fi ferecate prin sisteme construite din lemn. În curte erau clă­diri din lemn şi cărămidă, ce serveau de adăpost pentru garnizoană, precum şi pentru depozitarea alimentelor, furajelor şi muniţiei.

Datorită poziţiei şi acestor utilităţi, era posibil controlul drumului dintre Lugoj şi Caransebeş. Importanţa strategică a cetăţii în acea vreme aproape că o depăşea pe cea a Lugojului. Ea con­stituia legătura dintre localnicii de la şes ai Văii Timişului şi vechile districte româneşti Fârdea, Gladna şi Făget. În districtul Lugoj, castelanii din Jdioara se bucurau de mare stimă.

Cetatea Jdioara a fost asediată pentru prima dată în anul 1320, când magistrul Dionisie era castelan. Alte asedii au avut loc în 1322, 1323 şi 1329. În 1419 este numit comandant al cetăţii Losonczy, care l-a răsplătit cu câteva domenii pe un cneaz român, pentru merite militare.

În 1432, Sigismund de Luxemburg îl însărcinează pe caste­lanul cetăţii cu protecţia câtorva sate din zonă.

Temporar, cetatea a avut rangul de cetate regală, mai ales în secoIul al XlV-lea şi începutul secolului al XV-lea. Ocazional, castelanii au primit şi funcţia de judecători sau mediatori în cer­turile dintre diferite familii nobiliare. Zona de la poalele cetăţii era un important loc comercial din zona Nădragului, dar nu se putea compara cu Lugojul sau Caransebeşul.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, cetatea Jdioara a ajuns în stăpânirea lui Ioan Corvin, iar după moartea acestuia, a devenit proprietară soţia acestuia, iar mai apoi cel de-al doilea soţ al ei, Georg von Brandenburg. El l-a instalat drept castelan pe omul său de încredere, Dan de Zachal (Săcel). Acesta era, în acelaşi timp, şi castelan de Lugoj.

În 1516, atât cetatea, cât şi domeniile aferente se aflau în grija familiei Haraszti, în perioada următoare schimbându-şi des proprietarii. Se presupune că în vara anului 1552, când cetăţile Caranse­beş si Lugoj au fost devastate de turci, a avut de suferit şi Jdioara. Totuşi, Banatul de Lugoj-Caransebeş n-a trecut în stăpânirea turcească nici după căderea Timişoarei, ci a principilor ardeleni. În acest timp, cetatea a câştigat tot mai multă importanţă.

Călătorul italian Giovani Andrea Gromo, în trecerea sa prin zonă – 1566/67 –, consemnează existenţa unei cetăţi bine întărite în stânga drumului dintre Lugoj şi Caransebeş, în care se găseau fântâni arteziene, iar în apa din şanţurile cetăţii trăiau peşti şi raci. Deşi numele cetăţii nu e consemnat, este evident vorba despre ceta­tea Jdioara. Este prima descriere a cetăţii făcută de către un călător. Ulterior, cu circa 100 de ani mai târziu, despre cetate vorbeşte si globtroterul Evlija Celebi.

Numele cetăţii apare de mai multe ori în diferite rapoarte privitoare la zonele grănicereşti ale imperiului.

În secolele XVI-XVII, domeniul a fost vândut, dar şi irosit. În anul 1613, turcii au năvălit în mai multe rânduri în zona încă ne­ocupată din Banat (Lugoj-Caransebeş), timp în care au căzut mai multe puncte întărite. Informaţiile conform cărora pentru o scurtă vreme au fost cucerite Lugojului, Jdioara şi Caransebeşul sunt confuze şi nu pot fi documen­tate.

În 1627, punctele întărite au fost în bună parte avariate, iar în 1658, după ce turcii au ocupat şi restul Banatului, a căzut şi cetatea din Munţii Poiana Ruscă.

La 6 septembrie 1688, pătrundeau în Banat trupele generalului turc Vete­rani, care au luat cu asalt cetatea Jdioara şi Caransebeşul. Garnizoana turcească de la Jdioara, sub escorta asigurată de austrieci, a ajuns neconturbată la Media (Mehadia), în apropierea Orşovei, însă a fost întâmpinată de circa 800 de rasciani care au atacat-o. Măcelul acesta a băgat teroarea în turcii din Orşova, care au fugit pes­te Dunăre, lăsând fortăreaţa în mâna imperialilor.

Opt ani mai târziu, bătea ceasul de pe urmă al cetăţii de la Jdioara. Prin Tratatul de la Karlovitz (1699), se dispunea distrugerea tuturor punctelor întărite dintre Dunăre şi Mureş. Garnizoana a fost retrasă, iar zidurile cetăţii au fost în mare parte dărâmate.

În 1739, în timpul răscoalei românilor din Banat împotriva Habsburgilor, răsculaţii şi-au găsit refugiul printre resturile cetăţii. Tunurile generalului Lentulus au înfrânt însă rezistenţa răsculaţilor, fi­ind dărâmate şi ultimele resturi ale zidurilor cetăţii Syocz, adică Jdioara. Comuna era considerată cuib principal al tâlharilor.

După ce a fost distrusă o parte din sat, Lentulus a plecat spre Criciova, şi de aici la Caransebeş.

În 16 ianuarie 1739, pe motiv că locuitorii din Marga şi Măru au tras cu foc asupra patrulelor împărăteşti, spre seară comunele acestea au fost scăl­date în sânge. 50 de ţărani au fost ucişi, iar satele şi mijloacele de subzistenţă au fost prefăcute în cenuşă.

La 17 ianuarie, generalul Lentulus înainta spre Ohaba Bistra, pârjo­lind satele Crăcima, Mal, Cireşa, Bistra şi Ohaba.

La Caransebeş au ucis 300 de „Sceleraţi”, doi ieniceri, şi au luat o turmă de oi, căci era târgul săptămânal.

Doinel P. MĂRGINEANU