Dumitru Chepeţan, Gugulanul cu car cu mere…
Avem fiecare dintre noi o cale a destinului, pe care o călcăm cu pași apăsaţi, împovărați de grijile vieții, de cumulul anilor, de responsabilitățile cotidiene și uneori de personalitatea noastră, pe care am clădit-o în timp. Ursitoarea destinului nostru ne pune în bocceaua vieții griji și nevoi, bucurii și împliniri, dar mai ales acel dram de noroc, pe care unii dintre noi știm să îl facem să plămădească viitorul pe care uneori îl intuim, îl visăm și îl împlinim…
Dumitru Chepeţan a venit pe lume într-un sat al Pustei Bănățene, Satchinez, într-un Făurar chiar de Lăsatul secului, unde, de mic copil, a cochetat cu notele muzicale, cântând în strana bisericii, învățând să cânte la chitară și vioară, dar destinul i-a dus pașii în Țara Gugulanilor, unde își trăiește traiul, devenind solist profesionist al celebrei Orchestre „Doina Banatului” din Caransebeș, cu care face imprimări radio și de televiziune, cu care străbate țara și Europa, în spectacole memorabile, alături de celebrii lui colegi Aurelia Fătu-Răduțu, Achim Nica, Ana Pacatiuș, Alexandru Grozuță, Iosif Ciocloda. Îmi spunea cu sfioșenie că a fost atât de devotat Caransebeșului și gugulanilor, încât s-a simțit dator lor și, dintr-o inspirație fericită, s-a născut celebrul cântec GUGULAN CU CAR CU MERE, doina căreia Dumitru Chepețan, cu vocea lui de bas-bariton, i-a dat strălucire, încoronând-o cu nobilul titlu de IMN AL GUGULANILOR.
Dumitru Chepețan avea o voce gravă, unică, pe care orice auditor și-o dorea să o asculte, cu care cucerea publicul, extaziindu-l și obligându-l să îl aduleze, să îl dorească să revină cât mai curând pe aceeași scenă. Era un om de spectacol, trecând extrem de ușor de la gravitatea interpretării doinei, la cântece șăgalnice, cu ironii destinate mândrelor, rivalilor din viața amoroasă, vecinilor, reușind să creeze bună-dispoziție celor care îl ascultau. Colaborarea cu Nea Miti, așa cum îi plăcea să îi spun, a fost o adevărată lecție de viață artistică pentru mine, reușind să cunosc o lume fabuloasă a cântecului românesc, cunoscându-l pe dânsul. Se bucura enorm când îl sunam la telefon, purtând cu domnia-lui convorbiri de suflet, care depășeau totdeauna o oră, uneori chiar două, pentru că era un povestitor și un prieten desăvârșit, un sfetnic care te cucerea și te obliga să fii mai bun, fiind de fapt firescul personalității lui, prin prezența permanentă ca solist al Corului Bisericii Episcopale din Caransebeș, până în ultima clipă a existenței lui pe pământ. Iar întâlnirile de-a lungul anilor cu domnia-sa, în platoul emisiunii pe care am realizat-o, erau adevărate clipe de sărbătoare, care au rămas memorabile în sufletul meu.
A lăsat adevărate perle muzicale în Fonoteca de aur a culturii românești, cântece care vor dăinui în timp, ca un corolar al genialității și talentului lui: „Gugulan cu car cu mere”, „Sui Mărie în cocie”, „Ninge, Doamne, nu ploua”, „Mândro ce-ai zis că mă iei”. Mă întreb, retoric, oare, realizatorii de emisiuni folclorice nu au fost nedrepți cu un astfel de slujitor al folclorului românesc, prin marginalizarea și ignorarea operei lui? Oare să fi fost destinul cel vinovat? Își dorea nespus să fie prezent pe scenă, pe platourile de filmare, în atenția marelui public, pentru că a iubit lumea și viața, credea în Bunul Dumnezeu și în oameni, fiind un om extrem de sociabil, vorbind cu dragoste de foștii colegi, apreciind tinerii talentați, bucurându-se ca un copil când povestea din amintirile turneelor prin țară alături de colegii de cântec, dar avea o tristețe profundă că „m-au uitat mulți din cei pe care i-am iubit”. Avea o feblețe a lui în cântecul bănățean, vocea Danielei Văcărescu, pe care o adula. Am răspunsul la această „dilemă”: VALORILE CONVERG!
A plecat, zburând pe aripi de cântec, ușurându-se de povara celor 85 de ani, iar acolo sus, alături de ceilalți colegi de breaslă, cântă în corul îngerilor, pentru că aici, pe pământ, a trăit viața ca un cântec.
Radu POTORAN
Foto: Doru BĂLĂŞOIU
