Ne trecem odată cu timpul pe care îl trăim, luând la braţ destinul pe care ni-l dorim a fi aliatul nostru, dar, purtaţi pe valul vieţii, navigăm spre ţinte uneori neştiute, iar ancora sorţii ne opreşte în locuri nebănuite, unde rădăcina înstrăinării se înfige adânc în lutul proaspăt călcat de talpa picioarelor noastre, adăstând la obloanele noului sălaş, care ne va deveni casă. Acasă pentru Maria înseamnă, acum, marea metropolă a Banatului, Timişoara, care a adoptat-o ca pe o fiică preţuită şi iubită, dar ACASĂ e căsuţa de la poalele dealului din Cornereva, lumea de vis a Mariei, satul cu oameni neasemuiţi, străjuit de dealurile şi stâncile vecinice, cu amurgurile unice pe care le trăia aievea în anii copilăriei şi ai adolescenţei, alături de cei dragi, de care îi este atât de dor, mai ales de scumpii ei părinţi Nicolae şi Maria, şi de cei pe care îi poartă în suflet ca pe o icoană – bunicii Nicolae şi Stana, pe care i-a divinizat, ei fiind cei care i-au dăruit atâta dragoste şi ocrotire, şi deveniţi, acum, lacrimile ei de cântec…

Cornereva, satul cu dor al Mariei, stă sub semnul ceresc al altei Mării a Banatului, celebra Mariana Drăghicescu, născută la Bogâltin, satul de peste deal de cel al Mariei, amândouă Măriile luându-şi anafura cântecului sub streaşina verde a codrului, unde mugetul cerbilor a devenit laitmotiv al doinelor, brâurilor, jocului de doi, ori ardelenelor pe care le-au auzit la şezători, nunţi, botezuri, nedei ori la hora duminicală a satului. Satul i-a fost Mariei leagăn şi dascăl. De la sătenii ei, Maria a învăţat să joace, să cânte, să iubească. De la părinţi a învăţat abecedarul vieţii, să-i respecte pe cei din jur, să pătrundă tainele credinţei creştine, să trăiască în iubire şi pioşenie, să fie OM. Aceleaşi învăţăminte le-a transmis copilului ei drag, Matei, pentru care ea trăieşte fiecare clipă.

Straiele Mariei sălăşluiesc în ele toată sfinţenia şi arta unică a româncelor trăitoare în vatra Cornerevei. Sunt create cu atâta simţ cromatic, încât ai senzaţia că florile cusute pe iile, cotrânţele ori pe poalele lor sunt aievea, proaspete şi înrourate precum florile poienilor din pădurile Cornerevei, roua lor fiind pângărită doar de copitele cerbilor pădurii… Maria îşi îmbracă straiele de acasă cu mândrie, dar şi cu pioşenie, precum preoţii îmbracă odăjdiile.

Cântecele Mariei sunt adevărate poeme, simfonii, poveşti de viaţă, trăiri ale unei fete îndrăgostite, dureri ale unei mame, ori blestem dulce al celei care a fost părăsită de iubit. Cântecul Mariei are esenţă şi profunzime, şi am convingerea că va deveni obiect de studiu pentru viitorime. În toate cântecele ei roiesc metaforele, Maria reuşind să creeze imagini din note muzicale, captivând publicul iubitor de adevăr şi frumos, cucerindu-l prin frumuseţea şi gingăşia chipului, cu surâsul ei şăgalnic, cu ochii de culoarea cerului, de parcă în irişii lor s-a adunat tot albastrul de deasupra Banatului.

A fost la începuturi dăscăliţă, pentru că Maria iubeşte omul, iubeşte frumosul, iubeşte adevărul, destinul a adus-o din munţii ei falnici în pusta bănăţeană, dar cântecul a rămas tot cel de acasă.

„Mamă cruce grea am eu,

Parc-am dat în Dumnezeu,

Nouă neamuri de păcate,

Le trag eu, mamă, pe toate”.

– Maria, care ar fi neîmplinirile vieţii tale?

– Toate le-am făcut cântând… Bune şi rele pră rând… Mai mult bune decât rele… Şi le duc, ca îs a mele!

– E vreun dor care te macină, dorul de acasă, poate?

– Doar de locuri, de munţi, de poarta cimitirului… (suspină adânc). Dorul l-am luat cu mine, în cântec, în tălpile opincilor…

O las pe Maria Milu Sorescu cu lacrimi în colţul ochilor ei frumoşi, care sunt cu siguranţă de bucurie, bucuria că Maria a trăit viaţa ca un cântec…

Radu POTORAN