Ne hărăzeşte Dumnezeu pe fiecare dintre noi cu câte ceva din darurile Lui divine, pe care le dăruim, la rândul nostru, celor din jur, bucurându-le sufletele cu stropul de bunătate pe care îl lăsăm să curgă din pocalul sufletului nostru. Harul cântecului, frumuseţea chipului şi nobleţea sufletului sunt atributele unei bănăţence născute în sătucul Drinova timişeană, aşezat pe malul pârâului Valea Sărazului, iar malurile acestuia au devenit locul de joacă al copilăriei Mihaelei. Privindu-i curgerea lină, valurile lui deveneau ca o visare în ochii ei de copil, iar verdele arinilor şi al sălciilor i-au dat infinitul din irişii ochilor ei „nepermis” de frumoşi.
Copilăria Mihaelei a trecut ca un vis, un vis frumos, irepetabil, străjuit de iubiţii ei părinţi Paraschiva şi Mihai, pe care Mihaela îi divinizează în aceeaşi măsură în care o divinizează şi ei pe ea, sentiment pe care părinţii i l-au transmis Mihaelei atunci când ea a devenit mamă, Luca Mihai fiind centrul universului ei, lumina şi raţiunea ei de a trăi. Nopţile nedormite lângă leagănul lui Luca au trezit în sufletul ei de mamă sentimente nebănuite, inspiraţia unor stihuri pe care le-a pus pe note, devenind astfel artă, cântec, bucuria de a trăi.
Visa, copil fiind, să devină dăscăliţă, nebănuind atunci că ea, fătuca cu ochi de culoarea viorelelor, va deveni o voce mare a neamului ei, că va face din numele ei un renume. Apariţia pe scenă a Mihaelei nu este altceva decât o buimăceală pentru auditoriu, acesta neştiind ce să admire întâiaş-dată – frumuseţea chipului, straiele pe care le îmbracă, delicateţea ţinutei, ori impetuozitatea glasului frumos timbrat, catifelat ca o mantie a unei domniţe valahe…
Mihaela a adunat pe iile, poalele ori cotrânţele ei toate florile din poienile colindate odinioară de pe malul Sărazului, adăugând şi cele două viorele ale chipului ei – ochii, pentru a completa un tablou al unei păstoriţe din creaţia lui Grigorescu. Copilăria Mihaelei a fost marcată de vecinătatea satului ei cu Hanul Ana Lugojana, Sfânta Mânăstire Româneşti şi, desigur, cu paradisul din Valea lui Liman, locuri pe care Mihaela le adoră şi le vizitează ori de câte ori are ocazia. Cântecul Mihaelei este ca o carte deschisă, oglindind în el trăirile ei sufleteşti, pregnant fiind prezent acel sentiment unic – IUBIREA. Totul este bine chibzuit în alegerea repertoriului, pe măsura calităţii voluptoase a vocii ei, stihurile sunt de asemenea alese, pentru a contura pesonalitatea artistică pe care şi-a creat-o de-a lungul anilor de carieră, pe scenă în spectacole grandioase, ori la nunţi sau petreceri în care Mihaela Petrovici străluceşte prin arta ei interpretativă.
Mihaela Petrovici a reuşit cu prisosinţă să cucerească publicul cu talentul şi frumuseţea chipului, cu glasul şi cu surâsul încântător, dar şi cu vorba liniştită şi înţeleaptă de bănăţeancă trăitoare în spaţiul mioritic.
– Cum ai defini cântecul tău, Mihaela?
– O răbufnire a trăirilor mele… un cucurbeu pentru fiecare om care mă ascultă, un balsam pentru sufletele rănite…
– Ce îţi doreşti pentru viitor, un vis neîmplinit?
– Să fiu sănătoasă, să devin soacră şi bunică, şi rămân cu regretul că nu am devenit învăţătoare…
– Eu îţi doresc să ţi se împlinească visele, iar visul tău cu dăscălia… e unul împlinit, întrucât în lumea cântecului eşti o mare profesoară, trăindu-ţi viaţa ca un cântec…
Radu POTORAN
