Pentru prima oară în ultimii poate 15 ani, mi-e greu să mă apuc de scris. Sentimentele mi se amestecă atât de tare, încât am impresia că îşi dau cap în cap, iar mâna nu mă mai ascultă aşa cum o face de obicei. Aş putea să las totul pe altă dată şi să mă uit la televizor sau mai bine să citesc câteva pagini, fiindcă tocmai am început o carte bună, însă simt că dacă aş amâna ori aş renunţa acum, m-aş învinovăţi, mult timp de-acum încolo, de laşitate. Iar omul pe care am ţinut întotdeauna să nu-l dezamăgesc niciodată am fost eu însumi.

Încerc, aşadar, să-mi stăpânesc tremurul mâinii şi să-mi aranjez gândurile strivite pur şi simplu de chinurile la care au fost supuse. Nu ştiu care dintre imaginile şi cuvintele de la televizor m-au izbit mai tare, dar ştiu că primele au fost cele legate de Gabriel Oprea. Când l-am văzut cum se umflă în pene ca un curcan şi cum se strâmbă, cum îşi lasă colţurile gurii în jos, până la coate, m-a apucat groaza. Pe urmă, imediat, mi-a fost ciudă că nu puteam să-mi amintesc numele personajului cu care semăna, în închipuirea mea, ca două picături de apă. Mi-am stors ce mi-am stors creierii încercând să-mi aduc aminte, dar m-am lăsat repede păgubaş. Mă cunosc foarte bine şi ştiu că, dacă nu reuşesc să descopăr un nume în primele cinci minute, mă enervez şi totul după aceea e doar timp pierdut. Nu-mi pierd însă nicio clipă speranţa, fiindcă, atunci când mă aştept mai puţin, numele ţâşneşte dintr-un colţ al memoriei, iar eu mă liniştesc ca prin farmec.

Pentru ce a urmat, n-aş putea să dau un nume sentimentelor mele. Am ascultat, cuvânt cu cuvânt, mesajul pe care mama poliţistului Bogdan Gigină, mort în „misiune” în seara cumplită de 20 octombrie, i l-a transmis generalului cu atâtea stele pe epoleţi câte are şi Calea Lactee. Şi dacă numele personajului nu reuşesc să mi-l amintesc nici acum, ţin minte perfect o bucăţică din scrisoare: „Orice lift oprit la etajul nostru înseamnă că eşti tu, orice uşă deschisă a casei te aşteaptă pe tine. Orice privire a mea pe geam aşteaptă silueta ta şi mâna ridicată în semn de «Mamă, vin acasă!», așa cum făceai în fiecare zi”.

Am simţit, după mulţi, foarte mulţi ani, că mă lasă puterile. Apoi, ca să-mi mai revin, m-am gândit cât de fericit ar trebui să fiu ştiind că, oricât de departe ar fi, băiatul meu e bine. E la Bucureşti, acolo vrea el să fie, fiindcă are un vis de împlinit, iar eu n-am putut să-i retez, egoist, aripile. Şi m-am mai gândit la un lucru frumos legat tot de el. Acum un an, a venit acasă, acolo, la el, la Bucureşti, cu o căţeluşă neagră, cu piept şi botic albe şi cu nişte pete, tot albe, ca nişte ciorăpei, pe fiecare lăbuţă. Am văzut-o peste câteva luni, când am mers la Bucureşti şi, câte zile am stat acolo, vreo trei, nu m-am mai despărţit de ea. Crescuse, dar era parcă şi mai frumoasă. Într-o zi, am dus-o în curtea unei şcoli şi i-am dat drumul din lesă. A zbughit-o ca o săgeată, era o încântare s-o vezi, cu gâtul întins şi coada o linie perfect dreaptă. A fugit ca nebuna, până am obosit eu privind-o. L-am întrebat pe fiul mea ce rasă e Maya, fiindcă aşa a botezat-o, şi mi-a răspuns că e corcitură de collie border, câini care adună oile împrăştiate pe dealurile din Scoţia. Când a cumpărat-o, a luat-o de la un colţ de stradă, dintr-o cutie de carton, şi a dat pe viaţa ei, simbolic, un leu. Pe viaţa lui Bogdan Gigină – mi-a trecut mie prin cap – nu dă nimeni nici doi bani.

Pyrgopolinices! E numele care mi-a ţâşnit din memorie, numele soldatului din „Milles Gloriosus”, de Plaut. Acum, că mi-am amintit, ar trebui să fiu mai liniştit. Dar nu sunt…

Adrian CRÂNGANU