Te-ai gândit vreodată că ai putea trece prin viață în pași de dans, că viața însăși e un dans? Începe liniștitor ca un murmur de ape, pe urmă curge limpede ca o barcă pe undele line ale mărilor, un vals al corabiei ce plutește pe întinderea albastră, scăldată în aurul soarelui. Când soarele e la amiază și se ascunde după nori, dansul începe să devină mai energic, ritmul lui e din ce în ce mai intens. La un moment-dat, simți că îți pierzi echilibrul, că dansul e amețitor și o să cazi, observi că văzduhul e acoperit de nori și în locul razelor de soare se grăbesc să săgeteze lumini ascuțite. Fulgerele cad spre tine aducând cu ele zgomote atât de puternice, încât aluneci pe podeaua frământată de atâta vreme și totuși nu renunți, te agăți de mâna caldă ce te îndeamnă să continui valsul vieții tale, mai repede, din ce în ce mai repede. Observi din nou soarele, dar e mai puternic ca altă dată, observi că verdeața prinde a lumina, dar te îmbeți de culoare și parcă dansul e mai copleșitor ca niciodată, pe urmă simți o răceală în tot corpul, ritmul alert al dansului încetează, parcă totul îngheață în jur, vezi ultima privire și cea mai dulce a celui ce ți-a fost jumătatea valsului tău prin viață, asculți ultimul susur de vioară, observi că totul se oprește în loc, se depărtează, rămâi singur într-o sală de dans imensă. Asta a fost. Dansul s-a sfârșit, iar tu ai înghețat acolo unde muzica a bătut ultima secundă.

Ce frumos! Ai fost actorul propriei tale vieți. Ți-ai scris povestea ta în pași de dans. Ai valsat și ai privit în jur mirat, întrebându-i pe cei ce pluteau și ei pe aceeași podea lunecoasă cine sunt. Erau și ei actori asemenea ție, actorii vieții lor, dar pentru tine erau niște simpli oameni. Tu erai regele balului sau regina. Doar în jurul tău simțeai că se rotește lumina și muzica curge mai puternic ca niciodată.

Pe ringul de dans unii trăiesc muzica, o simt, se lasă în voia ei, plutesc, descoperă drumul spre stele, alții sunt mai stângaci, mai greșesc, se mai împiedică, dar nu renunță, mai zâmbesc să alunge pașii greșiți, mai scapă o lacrimă, dar urcă și ei cum pot spre văzduhul plin de nori. Mai există însă și dansatori ce nu simt muzica deloc, ei nu reușesc să lege doi pași, sunt mereu pe margine, mereu se ascund, nu simt viața ce pulsează, nu o înțeleg și scapă frumusețea dansului, iar când valsul a luat sfârșit se întreabă ce s-a întâmplat cu ei, de ce nu au reușit și ei să simtă vibrația din pașii frământați pe podea, și cad sfârșiți și nedumeriți pe o margine.

Da, așa e viața, un dans, un vals ce curge până ce cântecul încetează, și odată cu el îngheață și picioarele ce au alergat pe podeaua alunecoasă, căutând să culeagă în drumul lor stele.

Și viața trece, alunecă, aleargă, își continuă drumul pe aceeași melodie, melodia sufletului tău, în pași de dans.

Ana-Cristina POPESCU