Lipsa documentelor şi zgârcenia cu care presa din Caransebeş şi din alte centre importante ale Banatului a prezentat viaţa politică din perioada interbelică ne împiedică să alcătuim o prezentare amănunţită a acesteia.

Pentru oricare cercetător de bună-credinţă se pune întrebarea: de ce au dispărut documentele create de partidele politice istorice din România? Iar răspunsul – poate parţial găsit – îl dăm singuri. Începând cu anul 1946, în pas cu eliminarea de pe scena politică a principalelor partide politice – Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Creştin şi aducerea la tăcere a Partidului Social Democrat doi ani mai târziu, arhivele acestora – la nivel central, judeţean şi local – au fost confiscate de către organele Securităţii, iar acolo unde nu au fost confiscate au fost distruse, din frică, de către deţinători, pentru a nu fi folosite de către organele Statului împotriva lor cu ocazia avalanşei de percheziţii şi procese politice declanşate împotriva liderilor politici.

Sunt cauze care ne-au îngreunat cercetarea, dar acele informaţii pe care le-am depistat încercăm să le punem în valoare.

Imediat după instalarea autorităţilor române în Caransebeş şi în întreg Banatul, proces derulat între 1 iunie – 3 august 1919, cea mai arzătoare problemă rămânea îngrijorarea destul de întemeiată privind împărţirea Banatului istoric, după criterii arbitrare, între România şi Iugoslavia. Sunt cunoscute marile întruniri care au avut loc în prima parte a anului 1919 la Caransebeş şi Lugoj pentru a sensibiliza Cancelariile europene asupra păstrării integrităţii Banatului.

La începutul lunii august 1919, primul-ministru Ion I.C. Brătianu s-a aflat în Banat, venind de pe frontul de pe Tisa, unde trupele române luptau împotriva celor maghiare, care se retrăgeau spre Budapesta. În ziua de 3 august, când trupele Armatei Române au intrat în mod triumfal în Timişoara, acest mare om politic român s-a aflat în oraşul de pe Bega, consfinţind dezrobirea Banatului românesc. De la Timişoara, primul-ministru a plecat la Reşiţa, unde a vizitat fabricile metalurgice şi de armament, apoi s-a oprit la Lugoj, fiind întâmpinat de autorităţile judeţului Caraş-Severin, în frunte cu prefectul dr. George Dobrin. La Lugoj s-a deplasat şi o delegaţie din oraşul Caransebeş, condusă de dr. Cornel Corneanu, o mai veche cunoştinţă a primului-ministru.

La întoarcerea către Capitală, Ion I.C. Brătianu a fost întâmpinat în Gara Caransebeş cu onoruri militare de către membrii garnizoanei locale. La întâmpinare au participat dr. Iosif Traian Badescu, Corul Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, şi un numeros public. Cu ocazia acelei scurte întâlniri, i s-a cerut să rezolve problema dezrobirii Torontalului, aflat sub stăpânire iugoslavă, iar omul politic român, care în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris a susţinut cu vehemenţă şi argumente unirea întregului Banat istoric cu România, a răspuns că „Durerea ce o simţim acum este numai vremelnică. Conştiinţa naţională a poporului românesc este factorul principal al desăvârşirii unităţii noastre statale”.

Episcopia Caransebeşului, precum şi cea a Aradului, care aveau în administrare parohii dincolo de linia demarcaţională dintre România şi Iugoslavia, şi-au exprimat deschis îngrijorarea faţă de noua situaţie creată credincioşilor ortodocşi români din teritoriul atribuit Iugoslaviei, solicitând Consiliului Dirigent Român să se intervină pentru recunoşterea drepturilor românilor asupra acelor teritorii, după cum rezultă din documentele bisericeşti emise în octombrie 1919.

Ultima mare întrunire publică privind integritatea Banatului a fost organizată în ziua de 12 decembrie 1920, la Lugoj. Au fost mobilizaţi toţi parlamentarii bănăţeni, intelectuali, dar şi alte categorii sociale. În ziua de 10 decembrie 1920, primarul Fridriech Pauck a difuzat un apel pentru o participare cât mai mare, din care redăm următorul pasaj: „Să ne întrunim în număr cât mai frumos la această adunare, contribuind şi noi – cetăţeni ai Caransebeşului – la aceea ca întrunirea să fie demnă măreţului scop şi ca să se manifeste sentimentele noastre cu privire la integritatea iubitului şi scumpului nostru Bănat în mod impozant”.

Din păcate, adunarea nu a putut influenţa deciziile Marilor puteri europene, care în 1916 garantaseră României unirea întregului Banat cu Ţara-mamă, judeţul Torontal fiind atribuit în mare parte Iugoslaviei.

În luna noiembrie 1919 s-au organizat alegeri pentru Parlamentul României, separat pentru Camera Deputaţilor, între 3 şi 5 noiembrie, şi separat pentru Senat, în 7 şi 8 noiembrie. În primul Parlament al României Mari s-au aflat şi trei caransebeşeni: dr. Elie Miron Cristea şi dr. Iosif Traian Badescu în Senat, şi Filaret Musta în Camera deputaţilor.

Viaţa politică din România Mare a cunoscut mari frământări în anii 1919-1920, în care este atras şi electoratul din Banat, foarte statornic şi ataşat doctrinei Partidului Naţional Român.

Cu ocazia alegerilor parlamentare din luna iunie 1920 s-a constatat că, în Banat, Partidul Naţional Român a pierdut o parte din electorat în favoarea Partidului Poporului şi, mult mai timid, în favoarea Partidului Liberal. Cu toate acestea, protopopul Andrei Ghidiu, cunoscut pentru trecutul său politic de luptător naţional în cadrul Partidului Naţional Român, a fost ales, la vârsta de 71 de ani, în Senatul României, din partea acelui partid, în Cercul electoral Caransebeş.

Aflat la guvernare încă din 19 ianuarie 1922, Partidul Liberal va fi beneficiarul alegerilor parlamentare din luna martie a aceluiaşi an. Pentru o imagine mai completă asupra principalelor partide politice care aveau organizaţii în Caransebeş, amintim că din partea Partidului Liberal au candidat Filaret Musta pentru Senat, dr. Cornel Corneanu şi Gheorghe David pentru Cameră, din partea Partidului Poporului au candidat dr. Nicolae Ionescu pentru Senat, şi dr. Trifon Laţa pentru Cameră, din partea Partidului Naţional Român – Alexandru Diaconovici pentru Senat, şi inginer Simion Simu pentru Cameră. Liberalii au obţinut un vot zdrobitor, care le-a asigurat guvernarea până în martie 1926, printre deputaţii aleşi aflându-se şi dr. Cornel Corneanu, conducătorul Organizaţiei locale a Partidului Liberal.

Conducătorii celorlalte formaţiuni politice importante din oraş erau: Andrei Ghidiu pentru Partidul Naţional Român, dr. Nicolae Ionescu pentru Partidul Poporului, şi profesorul Alexandru Buţiu pentru Partidul Naţional Democrat al lui Nicolae Iorga.

Adus la guvernare printr-o înţelegere între Palatul regal şi reprezentanţii influenţi ai Partidului Liberal, Partidul Poporului a înregistrat cu ocazia alegerilor parlamentare din 25 şi 28 mai o victorie importantă faţă de celelalte partide politice. În oraşul Caransebeş, unde aveau drept de vot 1.953 de alegători, a fost ales ca deputat învăţătorul Pavel Jumanca din partea Partidului Poporului, în care activau mulţi luminători ai satelor.

La 18 aprilie 1931, la cârma ţării a fost instalat un guvern condus de către Nicolae Iorga. Fără a avea o susţinere de mase, Nicolae Iorga a fost nevoit să formeze o „Uniune naţională”, care a participat la alegerile din 1 iunie. Cu scopul de a face propagandă acestei alianţe politice, s-a aflat Nicolae Iorga pentru a treia oară în oraşul Caransebeş, unde a fost ovaţionat de o mare mulţime şi întâmpinat de episcopul dr. Iosif Traian Badescu şi Mihail Pătrăşcanu, primarul oraşului.

În anii 1932-1933, în plină criză economică, viaţa politică din România a cunoscut numeroase frământări şi convulsii, întreţinute cu „măiestrie” de regele Carol al II-lea şi cei din jurul său. S-au succedat la conducerea treburilor interne guvernele conduse de Alexandru Vaida-Voevod şi Iuliu Maniu, pentru ca la 14 noiembrie 1933 să fie instalat un guvern liberal condus de I.Gh. Duca, om politic cu mare experienţă, care, în faţa unei ascensiuni încurajate de partidele fasciste din Europa, a scos Garda de Fier în afara legii, în ziua de 9 decembrie 1933. Pentru această măsură radicală a insistat şi marele diplomat român Nicolae Titulescu, care ocupa funcţia de ministru al Afacerilor Străine. Drept urmare, Garda de Fier nu a putut să participe la alegerile parlamentare din 20 decembrie 1933.

La 29 decembrie 1933, I.Gh. Duca a fost asasinat pe peronul Gării din Sinaia de către un grup de legionari, în cercurile politice din ţară vorbindu-se şi de o complicitate a regelui.

La Caransebeş, asasinarea lui I.Gh. Duca a fost primită cu multă îngrijorare, iar la 2 ianuarie 1934 s-a organizat un praznic pentru cel ucis. Dr. Cornel Corneanu a prezentat viaţa şi activitatea omului politic liberal care a iubit Banatul, Caransebeşul şi oamenii acestui oraş. Din cuvântarea liderului liberal caransebeşean şi bănăţean am extras câteva pasaje care dovedesc şi legăturile de suflet ale lui I. Gh. Duca cu Banatul. Aminteşte că l-a cunoscut „în epoca apăsătoare de suflete a neutralităţii, ca ministru al Instrucţiunii Publice (…) L-am admirat ca ministru de Externe, exteriorizând geniala concepţie a lui Tache Ionescu: Mica Înţelegere. Şi i-am ridicat pentru totdeauna monument aere perenius în conştiinţa românească a Banatului, cunoscându-i intransigenţa-i, ardoarea-i şi râvna-i neasemuită pentru integritatea acestui colţ scump al pământului românesc (…). A venit la Caransebeş să verse lacrimi de recunoştinţă pe lespedea ce străjuieşte osemintele marelui ierarh Ioan Popasu, preconizând ridicarea monumentului binemeritat al acestui restaurator al Bisericii bănăţene, a cărui amintire pare că trece tot mai mult în negura uitării a zilelor noastre, învăluite în zăbranicul celor materiale. Şi a preamărit aici, în modestul ţintirim, prea roditor în moaşte sfinte româneşti, numele şi operele dascălilor Constantin Diaconovici-Loga, dr. Iosif Olariu şi vitejia grănicerească a generalului Traian Doda”.

Cu elocinţa-i recunoscută, dr. Cornel Corneanu s-a referit şi la rolul curentelor extremiste, care cultivau asasinatul ca armă politică. „Între ideologia liberalismului burghez şi între cea a marxismului muncitoresc cu cari veacul al XX-lea a botezat viaţa politică a popoarelor europene, se strecoară curente noi, aşa-zise de dreapta, cărora meşteşugit li se imprimă pecetea creştinismului şi cea a naţionalismului. Aceste curente, întocmai ca şi cele de stânga, încearcă să zdruncine aşezarea milenară, fundamentată pe istoria şi tradiţia specială de rasă şi de credinţă a statelor. Ele sunt străine sufletului poporului românesc. Ele sunt menite să destrame unitatea naţională a României Mari, înfăptuită prin atâtea sacrificii. Armele lor de luptă sunt acte de demenţă, cari într-o ţară pacinică şi în mijlocul unui popor cuminte, cu oroare de crimă, periclitează viaţa ţării. În lupta de idei politice ele au introdus asasinatul”.

Afirmaţiile de mai sus erau şi un avertisment clar adresat tuturor acelora care ignorau excesele necugetate ale membrilor mişcării legionare. Partidele democratice  ar fi trebuit să se solidarizeze şi să găsească mijloacele de contracarare a influenţei crescânde a legionarismului, mai ales în rândul tineretului.

În anul 1934, dr. Cornel Corneanu nu se prezenta doar ca liderul local al Partidului Naţional Liberal, ci era liderul tuturor liberalilor bănăţeni, ales în funcţia de vicepreşedinte al Camerei deputaţilor. În această calitate i-a întâmpinat pe membrii guvernului în 5 august 1934 la Timişoara, unde a prezentat marile deziderate ale Banatului în cadrul „ideii bănăţene” pe care o promova de mai multă vreme. Pretindea ca Partidul Naţional Liberal, respectându-i individualitatea istorică, să rezolve probleme precum: restaurarea Mitropoliei Ortodoxe a Banatului, cu cele două Episcopii sufragane, cea a Aradului şi cea a Caransebeşului; înfiinţarea unei universităţi proprii; mutarea Facultăţii de drept de la Oradea, la Timişoara; înfiinţarea unor Academii de comerţ, agricultură şi silvicultură; înfiinţarea unui Institut antirabic şi a unui Sanatoriu TBC; reluarea transportului pe râul Bega ş.a. Toate acestea dovedesc faptul că omul politic dr. Cornel Corneanu cunoştea problemele reale ale provinciei, că dorea dezvoltarea acesteia în plan spiritual, cultural şi economic, şi că era nevoie ca problemele sociale să fie rezolvate prin crearea de aşezăminte de binefacere: „Casa muncii de aici trebuie reorganizată în spirit bănăţean”, idee valoroasă, bazată pe îndelungata tradiţie industrială a Banatului.

În concepţia sa, Banatul trebuia gândit în integritatea sa, neomiţându-i pe românii din Banatul iugoslav, şi, din acest punct de vedere, considera că se impune aplicarea corectă a Convenţiei şcolare cu Iugoslavia, în sensul că şi Statul iugoslav ar fi trebuit să se preocupe de soarta românilor măcar la nivelul atenţiei pe care Statul român a acordat-o celor 40.000 de sârbi din Banatul românesc, pentru care a înfiinţat un Vicariat la Timişoara şi a acordat ajutoare băneşti de peste 100 de milioane de lei.

Situaţia românilor din Banatul iugoslav era prezentată astfel: „În schimb, cei 150.000 de fraţi ai noştri din Banatul iugoslav au şi acum numai o biserică tolerată, fără niciun ajutor din partea Statului, iar şcolile lor au fost desfiinţate prin izgonirea învăţătorilor români. De la Reforma agrară ei sunt excluşi, deşi averile lor bisericeşti şi comunale au fost expropriate. Viaţa lor naţională se stinge încetul cu încetul, nedându-li-se putinţa să aibă reprezentanţi în Parlament, în corporaţiile comunale, judeţene şi profesionale. Noi, bănăţenii, cerem acelaşi tratament pentru fraţii noştri din Banatul iugoslav, rupţi de la trunchiul nostru bimilenar, căci noi le înţelegem mai bine zbuciumul şi durerile sufletului lor românesc”.

Cele expuse erau şi o acuzaţie mai puţin voalată la adresa tuturor guvernelor care se perindaseră în România postbelică şi care au abandonat problema românilor din Banatul iugoslav.

Privitor la personalitatea lui Cornel Corneanu, amintim faptul că la 18 martie 1934 i s-a acordat din partea oraşului Caransebeş diploma de „Cetăţean de onoare”, în cadrul unei şedinţe solemne la care au participat N. Săveanu, preşedintele Camerei deputaţilor, şi ministrul Constantin Angelescu.

În perioada 1934-1938, viaţa politică din Caransebeş nu a cunoscut evenimente deosebite, disputele dintre formaţiunile politice desfăşurându-se timid, la nivel de club, şi mai puţin în spaţiul public.

Cu toate acestea, la începutul lunii mai 1936, oraşul Caransebeş a găzduit o mare adunare politică a Partidului Naţional Ţărănesc, cu participarea unor fruntaşi politici bănăţeni: Sever Bocu, Mihai Popovici şi Maxim Radovan – fost prefect de Caraş. Întrunirea s-a desfăşurat în sala Hotelului „Pomul Verde” şi a fost prezidată de către dr. Antoniu Marchescu – preşedintele organizaţiei locale a P.N.Ţ. Printre hotărârile luate s-a înscris şi cea privind păstrarea Episcopiei Caransebeşului, aşa cum era ea organizată.

La începutul anului 1938, în oraşul Caransebeş se înregistra un puternic curent anticarlist, nu numai în rândurile studenţilor teologi şi liceenilor, mărturia fiind furnizată de neprezentarea la urne pentru a vota noua Constituţie a lui Carol al II-lea a unui număr de 494 de cetăţeni cu drept de vot, aceştia provenind din diferite categorii sociale, ei fiind pedepsiţi cu amendă de către Primărie.

În sensul pe care îi dau dicţionarele, Episcopul dr. Elie Miron Cristea nu a fost om politic, cu toate că s-a aflat printre cei mai aprigi apărători ai fiinţei naţionale înainte de Marea Unire, câteva dintre pastoralele şi cuvântările sale din perioada 1917-1918 dezvăluindu-i curajul în faţa unor primejdii uriaşe.

Caransebeşul s-a mândrit cu faptul că a dat ţării pe primul Patriarh al României, care mai târziu a făcut parte din Regenţă (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) şi a fost prim-ministru între 10 februarie – 6 martie 1939, când a decedat la Cannes, în Franţa, unde se afla pentru un tratament.

În semn de recunoştinţă, în ziua de 11 martie 1939, când cortegiul funerar al Patriarhului trecea prin Gara Caransebeşului, primarul dr. Virgil Budinţian a trimis telegrame de condoleanţe primului-ministru Armand Călinescu, Arhiereului-vicar Emilian Antal şi Mitropolitului Nicodim. Reproducem telegrama adresată lui Armand Călinescu:

„Domniei Sale

Domnului Prim-ministru Armand Călinescu,

Bucureşti

                În clipele când moaştele marelui Ierarh Miron traversează istoricului pământ al Caransebeşului, oraşul de reşedinţă al secularei vlădicii pe cari în decada celei mai grele opresiuni naţionale El a ştiut să o înalţe la culmi româneşti şi duhovniceşti ce rămân pentru totdeauna în istoria neamului, păstoriţii săi de odinioară se închină cu recunoştinţă amintirii sale şi roagă pe Excelenţa Voastră şi Înaltul Guvern să primească respectuoasele lor condoleanţe pentru marea pierdere ce o îndură Ţara şi Naţiunea.

Primar dr. Budinţian”.

Este cunoscut faptul că prin Legea Nr. 1422 din 31 martie 1938 partidele politice au fost desfiinţate. Regele Carol al II-lea şi Armand Călinescu au gândit crearea unui partid care să adune laolaltă foşti lideri ai partidelor istorice, reprezentanţi ai muncitorimii, oameni de ştiinţă şi de cultură, care să umple golul lăsat de desfiinţarea partidelor şi să se pună în slujba planurilor gândite de rege, inclusiv atragerea tineretului legionar. Acest partid a primit numele de Frontul Renaşterii Naţionale şi s-a constituit la 15 decembrie 1938. Modelul acestuia era cel al partidelor totalitare.

O asemenea organizaţie s-a creat şi în oraşul Caransebeş, având în alcătuire şi Straja Ţării, dar şi Garda Naţională a Frontului Renaşterii Naţionale. La nivelul oraşului, cohorta de străjeri era consusă de către inginerul Petru Fotoc, de la Comunitatea de Avere, iar Gărzile Naţionale din oraş şi din Plasa Caransebeş se aflau sub comanda lui Antoniu Marchescu.

Cu prilejul depunerii jurământului Gărzii Naţionale din oraş, din ziua de 26 noiembrie 1939, dr. Antoniu Marchescu a încercat să explice ce este această nouă organizaţie politică: „Frontul Renaşterii Naţionale nu este un partid politic în luptă cu altul, nu este nici o clasă socială în conflict de interese cu alta sau o generaţie grăbită a lua locul alteia care se duce. Frontul este naţiunea însăşi în starea dinamică, în stare de muncă constructivă pentru Tron şi Patrie, şi ca atare porţile lui stau deschise fiilor buni ai acestei ţări”.

În situaţia în care atât în plan intern, cât mai ales în plan extern, regele Carol al II-lea se confrunta cu izolarea, Frontul Renaşterii Naţionale s-a dovedit un fiasco politic, însă – din păcate – el a reuşit să zdruncine partidele politice de mare tradiţie şi influenţă, prin atragerea unor cadre în esenţă valoroase, dar care nu au înţeles manevrele camarilei carliste.

Constantin BRĂTESCU