„În zilele cele de pe urmă voi turna din Duhul Meu peste orice făptură” (Fapte 2, 17)

(din cuvântul la Duminica Rusaliilor)

(Continuare din numărul anterior)

„… În ziua Cincizecimii erau toţi apostolii împreună adunaţi în acelaşi loc.” Înţelegeţi voi, iubiţii mei, ce vrea să ne spună Duhul Sfânt prin acest detaliu al Evangheliei pe care v-am citit-o? „Toţi erau îm­preună în acelaşi loc”. Desigur că aţi întâlnit adeseori în lecturile voastre acest detaliu, dar poate că nu v-aţi dat bine seama de sensul lui adânc şi izbăvitor. Şi, pentru ca să ajung dintr-odată în inima lui, vom arunca întrebarea: Ce rost are faptul că noi ne adunăm cu toţii în acelaşi loc? Este o întrebare pe care, poate, unii nici nu şi-au pus-o până acum. Sau, chiar dacă şi-au pus-o, nu au găsit încă un răspuns mulţumitor. Poate că unii dintre voi v-aţi spus câteodată: Ei, astăzi n-am să mă mai duc la biserică. Ce dacă n-am să mă duc? Parcă acasă nu mă pot ruga? O, şi dacă ne-am gândi bine, câţi „creştini” nu stau mai mult acasă la ei „ca să se roage”, decât să vină la biserică şi să se roage în adunare! Câţi, de asemenea, sunt aceia care ţin de rău, ba uneori chiar îi batjocoresc şi îi maltratează pe cei ce stă­ruie să vină la Casa lui Dumnezeu, fie în zilele de Dumi­nică şi de sărbătoare, la Sfânta Liturghie, fie în zilele de lucru, la rugăciune! Şi toate acestea, din pricină că aceşti „creştini” nu sunt luminaţi în cugetul lor asupra rostului adunării „în acelaşi loc” a tovarăşilor de credinţă. Ei bine, iată că astăzi Duhul Sfânt vine şi ne luminează pe toţi asu­pra rostului adunării noastre într-un singur loc. El ne gră­ieşte astăzi: „Eu nu Mă pogor decât asupra locului în care toţi cred în Mine şi sunt adunaţi pentru Mine. Eu nu Mă pogor decât acolo unde toţi cei ce cred în Fiul lui Dumne­zeu şi în jertfa Fiului lui Dumnezeu se adună la un loc! Eu nu Mă pogor decât în adunarea celor care într-adevăr cred şi mărturisesc pe Iisus Hristos şi care se adună într-un sin­gur loc, din dragoste pentru Hristos!”. Auziţi ce ne spune Duhul Sfânt? Auziţi ce descoperire minunată ne face El nouă acum, când suntem adunaţi cu toţii la un loc, din dra­goste pentru Hristos? Cine dintre voi oare se poate îndoi asupra valorii neobişnuit de mari pe care o are pentru mântuirea noastră această descoperire? Şi îndeosebi pentru acei mulţi creştini care se pare că încă n-au înţeles acest lucru. Pentru că cei mai mulţi dintre creştini – este trist că trebuie să spunem lucrul acesta, dar el este adevărat şi deci trebuie spus – astăzi nu mai înţeleg rostul adânc şi obligatoriu al adunării la un loc a tuturor creştinilor, în Biserica lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre creştini au părăsit adunarea lui Dumnezeu. Voiţi dovezi? Le vedeţi voi singuri. Vă întrebaţi, desigur, voi înşivă: unde sunt creştinii, în zilele în care în biserică se săvârşeşte Jertfa cea fără de sânge a Bunului Mântuitor, la Sfintele Liturghii? Iar răspun­sul îl daţi tot voi singuri, răspunsul acesta trist: Creştinii nu se mai adună Duminica în biserică, ci în cu totul alte lo­curi, unde, vai, nu se mărturiseşte Dumnezeu, unde Hristos nu este primit, unde nu se săvârşeşte Liturghia Iui Dumne­zeu. Şi v-aţi întrebat voi, oare, de ce nu se mai adună astăzi creştinii în biserici? V-aţi întrebat ce duh îi mână pe aceşti creştini, în zilele cele sfinte, în alte locuri decât în biserici? Ce duh este acesta?

O!, iubiţii mei, în nici un caz, Duhul Cel Sfânt! Căci Duhul Sfânt nu poate voi un alt loc de adunare pentru cei care sunt copiii Lui, decât locul de adunare pe care El în­suşi l-a creat. Adică Biserica. Şi atunci înţelegeţi de ce creş­tinătatea de astăzi este atât de slabă, atât de lipsită de viaţă? De ce în societatea noastră de astăzi, care se numeş­te creştină pentru că membrii ei sunt, Doamne, toţi botezaţi în numele lui Iisus; înţelegeţi de ce în această societate creştină nu se pogoară Duhul Sfânt? De ce nu este prezen­tă lucrarea Duhului Sfânt? Iată prima şi esenţiala întrebare, la care nu poate exista decât acest prim şi esenţial răspuns: pentru că societatea creştină nu se mai adună într-un singur loc! Nu se mai adună în Biserica lui Hristos! Pentru că aceşti creştini, de azi, au pierdut sensul sărbătorilor! Cea dintâi măreaţă descoperire, cel dintâi comandament pe care ni-l face nouă Duhul Sfânt, prin versetul Evangheliei, este: adunaţi-vă cu toţii la un loc! Stăruiţi cu toţii în rugăciune la un loc! Şi anume, în casa Duhului Sfânt, pe care El a întemeiat-o. În casa Miresei Domnului, casa Haru­lui! Adunaţi-vă cu toţii la un loc şi stăruiţi în rugăciune, pentru ca să se poată pogorî şi să poată rămâne Duhul Sfânt asupra voastră!

Trecem acum la cel de al doilea punct: „Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din­tre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi„.

Iată a doua descoperire pe care ne-o face astăzi Duhul lui Dumnezeu: acolo unde stau fraţii la un loc, acolo unde se adună împreună ucenicii lui Hristos şi stăruie în rugăciu­ne, în cântări şi în frângerea pâinii, acolo şi numai acolo se pogoară Duhul Sfânt. Iar pogorârea aceasta a Duhului Sfânt este ca un vânt şi ca un foc.

Să ne adâncim puţin în înţelegerea acestor două simbo­luri, prin care Duhul Sfânt vrea să ne facă înţeleasă mai bi­ne fiinţă şi lucrarea lui, simbolul vântului şi simbolul focu­lui. În primul rând, Duhul Sfânt se pogoară din cer. El nu vine, deci, de pe pământ. Duhul Sfânt este un vânt care suflă din cer pe pământ. Este esenţial acest lucru, iubiţii mei. Voi ştiţi foarte bine că vântul nu este decât mişcarea aerului. Şi iarăşi veţi înţelege uşor că un vânt va fi aşa cum este şi aerul care îl alcătuieşte. Dacă aerul din care se naşte vântul este un aer stricat, atunci vântul va fi, cu siguranţă, un vânt stricat. Dar, dacă aerul este curat, atunci şi vântul care se naşte din acest aer va fi un vânt curat. Vânturile ca­re vin dinspre bălţi urât mirositoare sau dinspre cadavre în stare de putrefacţie ori gaze asfixiante sunt vânturi aducă­toare de moarte. Pe când vânturile care vin de pe vârfuri de munţi ori de pe urma unei ploi care a spălat tot praful pământului, vânturile care vin după ce fulgerele lui Dum­nezeu au purificat atmosfera, acele vânturi sunt curate şi dătătoare de viaţă. O, iubiţii mei, are o aşa de mare însem­nătate locul de unde vine un vânt! Şi auziţi că aici vântul Duhului Sfânt vine din cer. Nu de pe pământ. Nu de la oameni. Căci… ce-ar putea să ne dea oamenii? Sunt şi vân­turi de acelea, de pe pământ, care se nasc de la oameni, care sunt simple mişcări ale ideilor omeneşti. Dar ce ne aduc ele?

Uitaţi-vă ce se alege de pe urma lor, care le este rodul: distrug totul, seacă, omoară totul. Nu rămâne nimic de pe urma lor. Acesta este rodul vânturilor care vin de pe pământ. Pe când vântul care vine din cer, vântul Duhului Sfânt, iubiţii mei, este cu totul altceva. Roadele lui sunt cu totul altele. Celor cuprinşi de el le dă puterea de a vorbi în graiuri minunate, puterea de a naşte, prin graiul minunat inspirat de Duhul Sfânt, şi pe alte suflete la o viaţă nouă. Acesta este vântul Duhului Sfânt! (…).

Cel de al doilea simbol este focul: „S-a pogorât Duhul Sfânt – spune Cartea – în chip de limbi de foc”. Focul este, după cum ştim foarte bine cu toţii, un element esenţial al vieţii. Fără foc nu putem trăi, căci el naşte căldura, iar căl­dura ajută viaţa. Şi ştim că trupul nostru trăieşte din mila focului şi din mila soarelui.

Dacă soarele n-ar fi în întregime foc, noi ne-am stinge trupeşte. Căci atunci n-am avea căldură şi n-am mai putea vieţui pe faţa pământului. Dar dacă trupului îi trebuie focul soarelui, apoi tot atât de mult, ba poate încă şi mai mult, îi trebuie şi sufletului foc. Acesta este un foc spiritual, este tocmai focul Duhului Sfânt, care se pogoară din cer pe pă­mânt, care luminează, încălzeşte şi întăreşte viaţa sufletului. Dacă n-ar fi pe pământ focul acesta al Duhului Sfânt, viaţa noastră sufletească de mult ar fi pierit. Ceea ce ţine lumea, să ştiţi că nu este, în primul rând, focul soarelui, pentru că soarele – după cum am spus – nu poate încălzi decât trupurile. Ci este focul Duhului Sfânt.

Dacă Duhul Sfânt n-ar fi prezent în lume prin toate des­coperirile Lui şi nu S-ar pogorî asupra celor ce stau în Bise­rica lui Dumnezeu şi îl cheamă cu statornicie, fiţi încredin­ţaţi, iubiţii mei, că lumea aceasta, toată, ar fi murit demult.

Aduceţi-vă aminte de acea imagine din Vechiul Testa­ment, când Avraam s-a rugat de îngeri ca să scutească Sodoma şi Gomora de pieire, pentru drepţii care locuiau în ele. Iar îngerii au răspuns că, dacă ar fi în aceste cetăţi mă­car zece drepţi, pentru aceştia Dumnezeu n-ar pierde acele cetăţi. Dar pentru că nu s-au aflat drepţi în ele, atunci cetă­ţile, care trăiau în păcate, au fost nimicite de mânia lui Dumnezeu. Vedeţi deci că zece drepţi pot să scape de la moarte două cetăţi. Drepţii scapă lumea, pentru că drepţii îl au în ei pe Duhul Sfânt. Acest foc al Duhului Sfânt, din aceşti drepţi, încălzeşte lumea şi face să trăiască, la lumina şi la căldura lui, chiar şi pe cei nedrepţi.

Vă întrebaţi, poate, câteodată, cum de mai trăieşte această lume, acest pământ plin de atâtea răutăţi şi atât de corupt. Aceasta se explică prin prezenţa acelor „zece drepţi” în ceta­tea lumii de astăzi. Prin aceşti „zece drepţi”, în sufletul cărora sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu, prin aceşti „zece drepţi” ai Sodomei şi ai Gomorei zilelor noastre radiază căldura Duhului Sfânt şi apără de frigul morţii pe toţi păcătoşii pământului. Numai aşa se explică. Şi ce fericire mai mare poate fi decât aceea de a şti că faci parte din această comunitate a drepţilor care conservă lumea!…

O, iubite frate şi iubită soră! Ce mare fericire este să ştii că tu eşti în lumea aceasta o rază care răspândeşte sufletelor căldură, că faci parte din adunarea peste care S-a pogorât Duhul Sfânt, care este plină de Duhul Sfânt, care are în ea căldura Duhu­lui Sfânt şi radiază de jur-împrejur căldură duhovnicească.

Părintele TOMA CHIRICUŢĂ

(1887 – 1971)