Întotdeauna când mă duc la o lansare de carte simt o strângere de inimă. În mod normal, ar trebui să fiu bucuros, şi chiar sunt, dar pe lângă asta merg cu un fel de teamă amestecată cu ruşine, fiindcă de fiecare dată mă aşteaptă aceleaşi întrebări, iar eu dau aceleaşi răspunsuri stânjenitoare, și asta nu-mi place. Dar chiar şi aşa mă duc, fiindcă puţine lucruri pot egala în minunăţie venirea pe lume a unui volum. Poate doar naşterea unei flori e la fel de frumoasă sau lacrima din ochii soarelui, dar în rest nu prea văd ce altceva m-ar putea emoţiona mai mult.
Nu mai departe decât săptămâna trecută am fost la o asemenea întâmplare fericită. Înainte de a pleca din casă am stat un pic în cumpănă – să merg, să nu merg? Afară turna cu găleata, o ploaie cum nu ţin minte să mai fi văzut vreodată în viaţa mea, dar nehotărârea n-avea nicio legătură cu frica mea de apă, ci cu teama că nu va mai veni nimeni în afară de mine şi de autorul cărţii. Şi n-aş fi vrut să fiu martorul singurătăţii scriitorului în faţa unei biete ploi. În plus, mai era şi neliniştea pe care o simţeam apropiindu-se, ştiind că, dacă lansarea urma să aibă loc, o să trebuiască să dau socoteală pentru anii mei de tăcere din lumea scrisului.
Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Am întârziat, am reuşit să fac doi kilometri în 45 de minute, pe o stradă în care apa ajungea până la jumătatea portierei maşinii, dar n-am fost singurul. Rând pe rând, au apărut şi ceilalţi. Uzi, supăraţi şi nervoşi, nu mai conta, important era că au venit şi că sărbătoarea cuvântului şi a hârtiei putea începe.
Aşa cum era de aşteptat, după ce s-a vorbit, s-a ascultat, s-a vorbit iarăşi şi s-au iscat discuţii, după toate astea, aşadar, a venit rândul meu. De o bună bucată de vreme, am ajuns să cred că eu sunt vinovatul de serviciu pentru starea în care trăieşte azi literatura română. Nu există lansare de carte sau vreun vernisaj al unei expoziţii de pictură la care scriitorii mai bătrâni, criticii sau editorii să nu mă întrebe ce-am mai scris în ultimul timp. Adevărul e că nimic, şi exact asta le şi răspund. Ei clatină din cap dojenitor, eu ridic stânjenit din umeri şi de obicei discuţia mută dintre noi se termină repede. Înainte, asta însemnând acum vreo zece ani, ne mai întindeam la vorbă, chiar dacă nici atunci nu-mi convenea să dau socoteală pentru felul în care îmi folosesc sufletul, dar încercam măcar să le explic curioşilor că demult nu mai am timp să scriu cărţi. Fiindcă ei asta voiau de fapt de la mine – cărţi. Le-am scris atunci când am putut, când timpul îmi era mai prieten decât îmi e acum. Le-am spus şi că ziarul e egoist şi nu-ţi mai lasă cuvinte pentru cărţi, dar nu m-a crezut nimeni. Inchizitorii mei literari aveau cu toţii timp berechet: unii erau la pensie, iar ceilalţi, cei mai mulţi, au fost infinit mai inteligenţi decât mine şi s-au retras în posturi călduţe, la Stat, unde au tot timpul din lume să-şi scrie opera, fiindcă oricum nu fac nimic altceva. Eu au rămas în linia-ntâi, în traşeele ziaristicii, şi, în ochii lor, acolo mi-am şi găsit moartea. Cu vremea, am obosit şi eu, şi ei, şi mai vorbim doar prin datul din cap, dojenitor, şi ridicatul stingher din umeri.
Aşa s-a întâmplat şi acum. Şi, la fel ca întotdeauna, am plecat de la lansarea de carte cu o strângere de inimă. Mă întrebam, ca de fiecare dată, câţi or să vrea să sărute pe frunte fiinţa plăpândă, îmbrăţişată strâns de coperţi ca de mâinile mamei, care tocmai se născuse.
Afară, ploaia se oprise şi tinerii răsfoiau de zor fișierele telefoanelor mobile.
Adrian CRÂNGANU
