Curios. Îmi plac statisticile, nu ştiu de unde până unde, fiindcă eu m-am considerat mereu mai degrabă un om al literelor, decât unul al cifrelor. De pildă, la limba română, ca elev vorbesc, învăţam aproape totul din clasă, din mers şi din plăcere, şi dacă mai rămânea câte ceva de lămurit o rezolvam acasă, cât ai bate din palme. La matematică, însă, abia mă târam, fiecare oră mi se părea un veac şi orice exerciţiu, cât de simplu, o enigmă aproape imposibil de dezlegat. Norocul meu a fost că, în afară de vreo doi sau trei profesori care parcă-şi puseseră în cap să scoată din mine un ilustru om de ştiinţă, toţi ceilalţi dascăli au înţeles că ăsta eram, astea-mi erau limitele, nu puteam mai mult şi n-au insistat să mă omor cu învăţatul la materiile lor, care, între noi fie vorba, nu mi-au fost de folos nici măcar cinci minute, în toată viaţa mea.
Dar vorbeam despre statistici şi despre cât de ciudat mi se pare interesul pe care mi-l stârnesc ele. Poate că mi se întâmplă fiindcă, atunci când citesc una, în faţa ochilor ele se încheagă automat într-o fotografie a ceea ce reprezintă toate cifrele alea în care, în mod normal, sunt sigur că m-aş pierde, iar pe mine pozele m-au fascinat de când mă ştiu. Şi să le fac, şi să le privesc.
Ultima pe care am văzut-o m-a făcut însă să strâmb din nas, fiindcă mi-a înfăţişat un peisaj pe care, nu ştiu cum să zic, pe de o parte mă aşteptam să-l văd, iar pe de altă parte m-a mirat contrastul prea puternic dintre culori. E vorba despre examenul de titularizare a dascălilor, unde 44,5 la sută dintre profesori au luat note peste 7, alţi 35 la sută între 5 şi 7, iar vreo 20 de procente au luat note cuprinse între 1 şi 4,99.
Nu m-aş fi oprit la subiectul ăsta, fiindcă nu cred că sunt eu cel mai în măsură să vorbesc despre el, cu atât mai mult cu cât ultima mea legătură cu şcoala a încetat demult, fiul meu a terminat liceul în urmă cu ani buni, iar eu nu mai vorbesc, nici nu mai ţin minte când. Mi-au căzut însă sub ochi, zilele trecute, nişte comentarii de pe Facebook care mi-au făcut pielea de găină. Şi fiindcă veni vorba, sunt sigur că păsările şi animalele, dacă ar avea mâini şi-ar şti să scrie, n-ar aşterne niciodată pe hârtie sau în mediul virtual asemenea cuvinte. Niciodată. Şi atunci mi-am pus, firesc, întrebarea cum citesc cei care scriu în halul ăsta. Fiindcă între scris şi citit nu e aproape nicio diferenţă de nivel.
Tocmai în ideea asta, în ultimul timp am discutat mult cu ziarişti care au publicaţii online, şi ei îmi spuneau că, după metodele lor de măsurare, pe care eu nu le cunosc, un om care ţine morţiş să se informeze stă cel mult 40 de secunde pe un site şi citeşte, în cel mai fericit caz, primele trei rânduri dintr-un articol, titlul, bineînţeles, şi-şi mai aruncă într-o doară privirea pe poză. E tot mai rău, ziceau ei. La tarabele lor, îşi oferă marfa gratuit, ba chiar le-o bagă oamenilor sub nas pe toate reţelele de socializare, iar aceştia nu fac altceva decât să guste din ea şi să plece mai departe. Poate că sunt sătui să fie rugaţi. Poate uneori mai vor să şi cumpere, şi nu găsesc ce. Nu ştiu ce să zic. Îmi amintesc însă că odată, în urmă cu vreo cinşpe ani, un ziarist bătrân, care acum bea ţuică şi scrie poezii cât e ziua de lungă, mi-a spus că o să vină şi vremea când n-o să ne mai citim decât noi între noi, gazetarii.
Şi sunt sigur că dacă l-aş întreba cine e de vină că s-a ajuns aici, s-ar uita lung la poză, aia plăsmuită din statistici, i-ar studia atent contrastul şi mi-ar răspunde că nu dascălii care rânjesc la fotograf, nici el, săracul, nici măcar lumina care cade rău. În România, de vină e întotdeauna aparatul. Doar aparatul. Şi ar mai scrie o poezie degeaba.
Adrian CRÂNGANU