Binele şi răul au fost forţele ce s-au confruntat neîncetat odată cu păcatul, întâi căderea în păcat a făpturilor cereşti, o parte din îngeri, apoi a omului.

Lupta dintre bine şi rău o întâlnim prezentată pretutindeni, începând cu Sfânta Scriptură, continuând cu literatura şi remarcând-o la orice pas în jurul nostru.

Sfânta Scriptură se deschide cu Facerea, pe care dacă o lecturăm putem observa că Dumnezeu a făcut totul bine. Răul însă a încercat să distrugă acest bine, această armonie şi pe tot parcursul Sfintei Scripuri putem urmări consecinţele căderii în păcat şi ajutorul Lui Dumnezeu de a-l înălţa pe om din nou spre calea cea dreaptă. În finalul Sfintei Scripturi, Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, binele va învinge definitiv forţele răului.

Pornind de la exemplul biblic, literatura prezintă, prin diferitele ei specii, precum basmul, povestirea, povestirea ştiinţifico-fantastică şi nu numai, chiar şi romanul de exemplu, biruinţa binelui asupra răului. Basmul are ca trăsătură specifică lupta binelui împotriva răului, binele câştigând în final.

Din cele mai vechi timpuri, în jurul nostru s-a dat mereu o luptă între bine şi rău.

Binele se poate asocia cu suma tuturor virtuţilor, iar răul cu deşertăciunea, goliciunea viciilor.

Să luăm pentru început lupta dintre zi şi noapte; ziua să o asociem cu lumina virtuţilor, iar noaptea cu întunericul viciilor, şi să înţelegem că până la victoria finală a binelui totul este o luptă, însă, ca fiinţă raţională, trebuie să ştii de partea cui vrei să lupţi, a luminii sau a întunericului.

O să prezint în continuare binele – virtuţile, şi răul – viciile, ca pe un joc de imagini, şi aş putea să încep acest joc cu o reprezentare abstractă de forme şi linii şi să surprind virtuţile prin linii armonice, care se conturează în forme calde, iar viciile prin linii dizgraţioase, ce s-ar putea contura în forme bizare, fără chip, un cerc haotic, un adevărat labirint ce se distruge chiar şi pe sine însuşi. Sau aş putea să iau două chipuri omeneşti şi să le îmbrac, pe unul în rodul virtuţilor, iar pe altul în otrava viciilor. Chipul ce reprezintă virtuţile are o faţă ce radiază bunătate, lumină, în prezenţa lui toţi sunt fericiţi. Mâna lui este întinsă spre aproapele ca să-l ajute, o altă mână se află pe umărul lui drept, deoarece şi el, la rându-i, are nevoie de ajutor, de protecţie, iar acea mână este aproape nesesizabilă de cei ce îl privesc, căci este mâna protectoare a Lui Dumnezeu, mână ce doar slujitorii binelui o percep. Chipul ce reprezintă viciile are o faţă urâtă, întunecată, schimonosită de viclenie, în loc de surâs afişează un rânjet hidos. Şi el are o mână ridicată, dar nu pentru a oferi, ci pentru a lovi, pentru a produce durere. În faţa lui are o tavă cu toate răutăţile din care mănâncă, căci el se hrăneşte din plăcerea de a face rău celor din jur. În jurul chipului ce reprezintă virtuţile domneşte lumina, iar în jurul chipului ce reprezintă viciile domnesc întunericul, ceaţa, confuzia. La fel de bine virtuţile pot să fie asociate cu un grup de oameni ce se ajută unii pe alţii în deplină armonie şi îşi oferă daruri, iar viciile cu un grup de oameni ce se lovesc, se duşmănesc. Putem lua şi un element al naturii, un copac de pildă. Copacul virtuţilor se află aşezat în mijlocul unei naturi mistice, luminoase, e încărcat de roade, fiecare rod reprezintă o virtute. Are rădăcini adânci, ce s-au plămădit din sămânţă bună. Copacul viciilor este fragil, are chipul deşertăciunii, nu are roade, în loc de roade are noduri pe ramuri, reprezentând fiecare viciu. Se clatină în bătaia vântului, neavând rădăcini puternice. Scârţâie ros de propria răutate. Viciile sunt tăiate cu o secure de la rădăcină şi distruse prin victoria binelui. Însă aş putea reprezenta virtuţile şi viciile prin două elemente total opuse, focul ca reprezentant al virtuţilor, căci virtutea dragostei în care îşi au sălaşul toate celelalte virtuţi e foc ce arde, şi apa ca reprezentant al viciilor ce curg peste tot, încercând să cuprindă Universul. Aceste elemente însă nu se pot atinge şi îmbrăţişa, căci apare un alt element ce întreţine focul şi ajută apei să nu se evapore până în final, când apocalipsa va pune cunună binelui.

În viaţă e bine ca omul să aleagă calea binelui, să îmbrăţişeze virtuţile, fericirea veşnică, fugind de vicii, de tot răul.

Pr. Ion TURNEA