Adrian CRÂNGANU
Mi-a trebuit aproape o zi întreagă până să mă hotărăsc dacă să scriu sau nu despre meciul lui Lucian Bute. Aveam pregătit oricum un subiect, dar în ultimul moment am renunţat la el, conştient, totuşi, că despre ceea ce s-a întâmplat sâmbătă noaptea se va fi vorbit deja atât demult, încât mie îmi mai rămân prea puţine lucruri de spus. Dar simt nevoia să o fac. Nu ca să-l acuz pe Bute, şi nici ca să-l apăr. Încerc doar să înţeleg. Nu am nimic cu el pentru că a pierdut; dacă mă uit în urmă, şi viaţa mea e plină de mici reuşite şi de mari eşecuri. Pentru mine, de cele mai multe ori, fiecare pas înainte a însemnat doi înapoi şi încă vreo câţiva făcuţi lateral. Am alunecat, m-am împiedicat, am mai şi căzut, deci ştiu bine gustul înfrângerii. L-am simţit de multe ori pe limbă şi în adâncul sufletului. Şi mai ştiu şi ce înseamnă sportul. Nu cel văzut la televizor sau din tribune. Vorbesc acum de ceea ce se întâmplă dincolo de spectacol. Înainte şi după el. Vorbesc despre sălile de forţă şi despre vestiare. Le cunosc mirosul, unul care nu seamănă cu nimic altceva pe lume decât cu el însuşi, cunosc bine şi tensiunea, şi presiunea şi emoţiile pe care ţi le transmit, cunosc şi bucuria şi tristeţea istovitoare cu care te întâmpină după concurs sau meci. Le ştiu pe toate acestea fiindcă, atât cât mi-au permis timpul sau sănătatea, am făcut sport. M-am oprit doar atunci când o afecţiune la tendonul lui Achile s-a agravat atâ de tare încât câteva luni bune n-am putut nici să merg.
Probabil că acesta e motivul pentru care azi mă uit cu atâta sete la tot ce înseamnă competiţie. Aşa am făcut şi sâmbătă. În primul rând, am căutat canalul pe care se transmitea meciul lui Bute, fiindcă nu îl aveam setat în televizor. Apoi mi-am văzut de treabă, iar asta a însemnat să fiu pe drumuri toată după-amiaza, până seara târziu. Ajuns acasă, m-am apucat să-mi scriu articolul, cu ochii pe ceas, să nu pierd cumva vreun minut din meci, iar la ora două am aprins televizorul. Nu ştiu nici eu ce mă aşteptam, de fapt, să văd. Cred că orice, în afară de ceea ce s-a întâmplat.
Nu ştiu dacă m-am enervat, dar sigur m-am revoltat, fiindcă pe mine neputinţa mă supără şi mă dezamăgeşte. Şi cu atât mai mult le-am simţit pe toate acestea sâmbătă noaptea, cu cât nu am văzut-o la oricine, ci la un campion mondial. Am trăit cu impresia că mă uit la lupta dintre un balerin şi un măcelar. Şi că balerinul nu-şi dă seama că a încurcat scena cu abatorul decât atunci când l-au scos, pe braţe, din tocătorul de carne.
Poate – dar nu sunt convins că e aşa – l-aş fi înţeles pe Bute dacă lucrurile stăteau invers şi Froch era campionul, iar el doar un amator de duzină rătăcind în căutarea gloriei. Dar nu, cred că nici atunci. Fiindcă a pierde un meci e una, şi a fi călcat în picioare, campion mondial, e alta. Spun asta fiindcă am făcut sport şi ştiu. Iar dacă totuşi ţi se întâmplă, pui mănuşile în cui şi colanţii de balerin pe sârmă sau în şifonier.
După masacru, mi-am terminat articolul început, am mai fumat o ţigară şi m-am băgat în pat. Şi am visat că dorm şi că apoi mă trezesc şi înţeleg că totul a fost doar un vis urât.
