Declară îndrăgita interpretă Carmen Popovici Dumbravă

Cea mai mare minune pe care a săvârşit-o Creatorul pe Pământ este viaţa. Venirea unui prunc pe lume este un punct de reper în sânul unei familii, o speranţă, un nou început, o încununare a unei iubiri. Cea despre care vă vorbesc a venit, nu întâmplător, pe lume într-o zi sfântă de Sânziene, pe malul Mureşului, la Lipova. Dragii ei părinţi Mărioara şi Nicolae au fost fericiţi că în ochişorii copilei lor s-a adunat tot albastrul cerului de deasupra Banatului, cu sclipiri de smarald, iar zâmbetul fetei lor deschide orice lacăt al sufletului oricărui om care o priveşte ori îi ascultă glasul ca un clipocit de apă limpede de izvor. Carmen, un copil răsfăţat şi dorit, a crescut în ograda casei părinteşti, sub oblăduirea vorbelor iubitoare şi povăţuitoare ale mamei şi tatălui, dar firea ei impunătoare, fermă, va creiona personalitatea puternică a viitoarei artiste, care a avut ca scenă de început curtea casei, ori odaia în care Carmen îşi „descătuşa” trăirile ei de copil care atunci doar visa… Un vis care se va desăvârşi la numai 17 ani, când devenea deţinătoarea celui mai râvnit trofeu al acelei vremi – Floarea din Grădină.

E posesoarea unui glas nativ, cu inflexiuni nebănuite, frumos timbrat, grav şi dulce, puternic şi suav în aceeaşi măsură, pe care Carmen îl diriguieşte în doină ori cântece ritmate din pusta bănăţeană ori zona de munte. Carmen a ştiut să îşi desăvârşească cultura muzicală, absolvind cursurile Liceului de arte din Timişoara şi pe cele ale Universităţii Babeş-Bolyai în Ştiinţele comunicării, fiind pentru o perioadă solistă profesionistă a Ansamblului „Banatul” din Timişoara, colaboratoare a celebrului Ansamblu „Timişul” din Timişoara şi a multor ansambluri folclorice din toată ţara, unde Carmen cinsteşte de fiecare dată melosul bănăţean, conferindu-i strălucire şi mărinimie, „obligând” auditoriul să savureze picăturile de rouă ale cântecului ei, să se desfete cu frumuseţea chipului, zâmbetului ei irezistibil, cromatica straielor bănăţene pe care Carmen le îmbracă cu sfinţenie şi responsabilitate, tâlcuirea vorbelor aşezate cu măiestrie pe note muzicale întregind personalitatea artistică a interpretei. Trăirea ei intensă dă o profunzime definitorie interpretării doinei bănăţene, cu care Carmen şi-a unit destinul artistic, fiind convinsă că cea mai mare virtute a unui slujitor de cântec popular este aceea de a cânta doina.

Carmen şi-a găsit jumătatea tot în cântec, unindu-şi destinele cu celebrul instrumentist Sorin Dumbravă, cu care a cutreierat mapamondul, fiind foarte solicitaţi să încânte sufletul românilor din multe colţuri ale lumii. A transmis, cum era şi firesc, dragostea de cântec şi fiului lor Claudiu, care este de altfel raţiunea ei de a trăi. Dar Carmen nu este mama doar a lui Claudiu… Ea are de oarece vreme mulţi copii, cărora le împărtăşeşte dragostea de cântec, dar mai ales puterea de a pătrunde în tainele interpretării, care este de altfel, pentru tinerii învăţăcei, un deziderat, acela de a fi demni să calce pe urma dăscăliţei lor, de a se mândri că au fost discipolii unei celebrităţi a artei interpretative româneşti. Vorbeam cu o colegă de cântec din Banat despre Carmen şi constatam amândoi că marea majoritate a elevilor profesoarei Carmen Popovici Dumbravă au devenit în scurt timp, după absolvirea cursurilor de canto popular ale Şcolii de arte din Timişoara, tinere speranţe, existând cu siguranţă un „feeling” între maestru şi discipoli, cu siguranţă Carmen transmiţându-le o părticică din sufletul şi talentul ei odată cu prima notă muzicală emisă. Aş aminti doar câteva nume care au devenit deja certitudini ale cântecului bănăţean: Otilia Duma, Dorian Rain, Maria Florea, Dana Gruescu.

Trăitoare acum în Timişoara, Carmen de fapt trăieşte aievea anii copilăriei, acasă, la Lipova, cu dorul de locul natal, pe care şi-l ostoieşte prin cântec. Multe stihuri le creează visând la locurile copilăriei, la unduirile Mureşului, la năzbâtiile din curtea casei ori de pe uliţa unde era un fel de lider al vecinilor de vârsta ei, iar multe cântece ale ei au devenit şlagăre: Cui-i dată dragostea, Bănăţanu cât trăieşte, Brâul bărbaţilor, Am o viaţă, numai una…

– Care ar fi o neîmplinire a ta, Carmen?

– Nu vreau să îl supăr pe Dumnezeu… Nu pot spune că am vreo neîmplinire… Doar trecerea ireversibilă a timpului ar putea să mă întristeze… Mi-a dat Bunul Dumnezeu de toate, pentru care eu îi mulţumesc… Şi oamenilor, de asemenea, pentru preţuirea lor.

– Cum defineşti tu publicul?

– Publicul trebuie să îl simţi, să emulezi sufleteşte cu el, să vibrezi cu dorinţele lui, să îi dăruieşti fărâma aceea de suflet care îi lipseşte, să îl alinţi cu glasul şi trăirea ta, să îl faci să viseze frumos…

– Ai avut un model în cântecul bănăţean?

– Toţi marii interpreţi ai Banatului mi-au fost aproape de suflet, dar rapsodul de la glie mi-a devenit model şi raţiune de a cânta.

– Cum te vezi în postura de soacră?

– Ha-ha-ha… Mă vezi pe mine soacră-poamă acră? Doamne… Voi fi cea mai bună mamă, prietenă… Am modele în familie.

– Se spune despre artişti că sunt nişte visători… Tu mai visezi pe plan profesional?

– Oare cum am trăi dacă nu am visa? Visele mele sunt acum familia mea şi cântecul. Vreau să mă dăruiesc familiei şi în egală măsură publicului meu drag, pe care nu vreau să îl dezamăgesc niciodată… Să rămân eu… Cea pe care şi-o doreşte lumea pe scenă.

Aşa să fie, Carmen! Să rămâi veşnică, aşa cum îţi este şi cântecul, pentru că tu îţi trăieşti viaţa ca un cântec…

Radu POTORAN