Visul

Adrian CRÂNGANU

În timp, am auzit spunându-se despre mine fel şi fel de lucruri. Unele au fost adevărate, dar cele mai multe s-au dovedit până la urmă a fi bazaconii, simple bârfe, ori, în cel mai rău caz, minciuni fără niciun rost. Că sunt aşa şi pe dincolo, că sunt nu ştiu cum, că am făcut, că am dres… Însă dintre toate caracterizările – ca să le zic aşa – care mi-au ajuns la ureche, asupra uneia m-am oprit şi nu am negat-o – aceea că sunt un om dintr-o bucată. La început, fiind vorba de mine, n-am stat să analizez ce şi cum; abia mai târziu am fost mai atent şi am înţeles că, cel puţin în privinţa asta, cei din jurul meu aveau dreptate. Dintr-un singur punct de vedere cred, însă, că greşeau. Puneau, cei mai mulţi, fermitatea pe care le-o arătam pe seama unui orgoliu greu de înţeles pentru ei. Ştiu asta fiindcă mi s-a spus, şi nu o singură dată. Eu o puneam, şi o pun, pe seama unei mândrii mai mult sau mai puţin justificate; depinde doar din care parte priveşti lucrurile. Se poate şi ca adevărul să fie undeva la mijloc, nu ştiu. Dar, oriunde s-ar afla el, de un lucru sunt sigur: nu-mi place să fiu tras de urechi.

Din păcate, însă, în ultimul timp exact aşa m-am simţit. Ca un copil rău şi prost, pus la colţ şi tras de urechi, nu de una, ci de o mulţime de doamne educatoare, care mai de care mai severă, mai intransigentă, dar mai ales mai integră şi mai virtuoasă decât celelalte. Şi pentru ca totul să fie ca într-un vis urât şi absurd, una dintre acele doamne avea bărbuţă şi mă privea dojenitor pe deasupra ochelarilor.

Şi mai e ceva ce-mi displace mai mult chiar decât asta: să fiu tras mai întâi de urechi, şi abia apoi să mi se dea voie să-mi spun şi eu punctul de vedere. Iar dacă asta se întâmplă după ce pârâciosul grupei a şuşotit cu doamnele educatoare, mă strâng în mine ca un arici. Să traduc. În vreo doi ani, cred, pârâciosul, păpuşile şi roboţeii lui n-au apărut la televizor cât au apărut în ultima săptămână. Acum zbiară de se aude până la cancelarie. Astă-iarnă, când copiii proşti şi răi au vrut să-l schimbe de la şefia grupei, vreo lună n-a mai venit la grădiniţă să dea ochii cu noi şi n-a scos un sunet, încât pur şi simplu am uitat că ne e coleg. Când a înţeles, în sfârşit, că am cam vrea să-l dăm jos, şi-a tras roboţeii cu cheia şi ei au început să ridice tot felul de bariere între noi şi el. Mult mai bine, am considerat noi, ar fi fost să-şi înveţe păpuşile să numere. N-a făcut-o, şi în felul ăsta unii dintre noi au rămas fără 25 la sută din gustare… Ca să n-o mai lungesc, până la urmă copiii s-au supărat din cale-afară şi într-o zi, când nu se aştepta, i-au tras scăunelul de sub fund. Iar pârâciosul s-a dus la cancelarie ca să spună că s-a lovit când a căzut şi că a făcut buba.

Doamnele educatoare, care se făceau că habar n-au de niciuna din poznele lui, l-au mângâiat pe creştet, s-au uitat la el cu nemărginită blândeţe, i-au zâmbit încurajator şi au luat problema în mână. Iar asta a însemnat să ne tragă vârtos de urechi pe toţi copiii răi şi proşti din grupă, şi abia pe urmă să ne lase şi pe noi să vorbim. Cum eu nu sunt de acord să fiu tratat aşa, am preferat să tac. Şi, cum am convenit că totul nu e decât un vis urât şi absurd, ce rost ar fi avut să vorbesc în somn? Dacă totul s-ar fi petrecut în realitate, le-aş fi spus doamnelor educatoare că noi nu vrem decât să ne luăm jucăriile înapoi. Şi să ne dăm cu apă rece pe urechi. Fiindcă ne ustură. Chiar şi în vis.