Din când în când îmi propun ca pe viitor, chiar dacă nu ştiu prea bine ce înseamnă asta, să scriu o carte în care, într-unul dintre dialoguri, să aduc meşteşugit vorba că nu-mi pare rău că nu sunt Dumnezeu, fiindcă, dacă aş fi fost şi, la un moment dat, m-aş fi uitat mai atent la lumea pe care am creat-o, m-aş fi sinucis. Or, cu tot respectul, aşa ceva nu se poate. Sper că n-am comis o blasfemie spunând asta, mai ales că nu gândesc cu adevărat aşa. Era doar o figură de stil şi nimic altceva, pe care mi-aş fi dorit s-o folosesc ca să trezesc poporul ăsta şi, dacă s-ar fi putut, să-i smulg inima de slugă pe care o poartă în piept.

Nu cred, însă, că e cazul să-mi fac griji că voi trezi prea curând mânia habotnicilor cu vorbele mele. Spun asta fiindcă, chiar dacă mi-am pus ambiţia să mai scriu şi altceva în afară de articole, cum ar fi, de pildă, un roman, cel puţin acum nu mă văd în stare să-mi duc gândul până la capăt. La fel ca şi cei din jurul meu, şi eu aştept de la mine mai mult, atâta doar că nu mi-o spun, aşa cum o fac ei. Măcar eu vreau să mă las în pace atunci când, la întrebarea dacă m-am apucat sau dacă mai am mult de lucru la roman, ori de ce nu mai scriu, singurul meu răspuns e ridicatul din umeri. Nu ştiu dacă timp nu am, sau îmi lipseşte puterea să fac asta. S-ar putea să fie vorba despre amândouă, dar mi-e frică şi ruşine s-o recunosc.

La idee, însă, n-am să renunţ aşa uşor, ba mai degrabă, aşa cum mă cunosc, n-am s-o abandonez niciodată. Şi o repet: deci, dacă eu aş fi creat lumea, în mod sigur mi-aş fi pus ştreangul la gât. Nu mai demult, ci doar acum vreo săptămână, cred. Nu ştiu care a fost picătura care a umplut paharul, dar apa se tot adună de ani şi ani. De exemplu, am crezut cu tărie că poporul român nu va putea fi niciodată mai prost decât atunci când eram eu de-o şchioapă. Îmi venea să mă iau cu mâinile de cap când vedeam că, în jurul meu, niciunul dintre vecinii mai bătrâni, taţii prietenilor mei, dar niciunul nu ştia un singur cuvânt într-o limbă străină, nici măcar cum se spune da sau nu, dar explodau de mândrie cât sunt de meşteri la uzină şi tâmpiţi în rest. Alteori, îmi venea să intru în pământ de ruşine când, la bancă, mama le spunea în gura mare vecinelor că i-a auzit cântând la televizor pe Nana Mouskouri, pe Harry Belafonte sau pe Andy Williams şi că ei ne dădeau dracului pe toţi, ba, mai rău, că ne înjurau ca la uşa cortului, că noi tot nu-i înţelegeam. Mă mai linişteam cât de cât când vedeam că toate cloţele alea bătrâne din faţa blocului erau perfect de acord cu ea, dar asta nu schimba nici măcar cu un milimetru convingerea de care tocmai am pomenit.

Pe urmă, după toate cele întâmplate în 1989, paharul a început să se umple tot mai repede, iar eu mi-am dat seama cât de amarnic m-am înşelat atunci, în copilărie. Pe vremea aia nu mi-aş fi imaginat niciodată că va veni timpul când n-o să mai ştim să vorbim nu o limbă străină, dar nici măcar româneşte cum trebuie. Naiv cum eram, din păcate nu doar atunci, ci şi mulţi, mulţi ani mai târziu, aş fi fost în stare să jur că o să ştim să stăm cuminţi şi cu demnitate acasă, chiar dacă asta însemna în faţa blocului şi spunând prostii pe bandă rulantă, cum făceau părinţii mei şi-ai prietenilor mei micuţi, şi nu o să ajungem niciodată să fim, cu o mândrie greu de imaginat şi de neînţeles pentru mine, şoferii, spaima Europei şi animăluţele de companie ale babelor din Austria şi Italia. Dar aşa păţeşte poporul pentru care istoria înseamnă doar ieri, iar viitorul îndepărtat se opreşte la ziua de mâine.

Acum, vorbind puţin mai serios, pentru că la început am cam bătut niţel câmpii, conştient că n-aş putea fi Dumnezeu nici măcar o secundă, dacă aş putea să-mi aleg totuşi să fiu altcineva decât cel care sunt, cred că mi-ar plăcea să fiu Vlad Ţepeş. Măcar pentru o zi.

Adrian CRÂNGANU