Insulele Ioniene
Răspândite de-a lungul coastei Greciei occidentale, insulele Mării Ionice au un aspect cu totul diferit de restul peisajului grecesc. Verzi şi luxuriante, ele au fost de-a lungul secolelor punctul de joncţiune între Grecia continentală şi Europa occidentală, poziţie avantajoasă, ce le-a permis să-şi dezvolte o cultură, o literatură, pictură şi muzică proprie. Corfu (Kerkyra), Paxi, Lefcada, Cefalonia, Itaca, Zante (Zakynthos) şi Cythere (Kythira), numite în greacă ,,Cele şapte insule” (Eptanissa), au un trecut istoric comun, însă o incredibilă diversiune de peisaje şi tradiţii. Cu toate că, din punct de vedere geografic, Kythere nu aparţine Insulelor Ioniene, este totuşi considerată astfel deoarece s-a aflat, pentru mult timp, sub tutela Veneţienilor. În antichitate, Insulele Ioaniene exercitau o mare dorinţă de posesiune asupra cetăţilor puternice ale Spartei, Atenei şi Corintului. Cu toate că au participat la lupta comună împotriva romanilor, ele au sfârşit căzând sub dominaţia Romei, ca şi restul Greciei. Au trecut apoi, în mod succesiv, în mâna bizantinilor, turcilor şi veneţienilor, până când au fost cedate Franţei, în 1797. După o scurtă perioadă de ocupaţie rusă, acestea redevin franceze de la 1807 până la 1814, dată de la care le vom găsi sub protectorat englez. În 1863, ele sunt în cele din urmă reataşate Greciei prin Tratatul de la Londra.
Insula Corfu care este prima etapă a voiajului în Grecia pentru numeroşi vizitatori veniţi din Europa occidentală, a fost citată pentru prima oară de către Homer, în Odiseea. Ea se bucură de o prosperitate deosebită în anul 734 î.Hr., data fondării oraşului Corfu de către coloniştii corintieni. În cursul secolelor ce au urmat, Corfu a cunoscut soarta celorlalte Insule Ioniene. Ea a trăit o mare emancipare culturală în timpul ocupaţiei veneţiene şi franceze, mândrindu-se cu o vastă bibliotecă, ce conţinea cărţi manuscrise rare, cu o şcoală de arte frumoase, un teatru liric şi multe instituţii culturale.
Oraşul Corfu a conservat caracterul veneţian şi nenumărate monumente datate din secolele XV-XVIII. Palatul regal, cu colonada sa graţioasă, ne aminteşte de prezenţa britanică în insulă. El se ridică la nord de Esplanada, piaţa vastă împânzită cu monumente greceşti, veneţiene şi englezeşti şi mărginită la est de case înalte cu arcade, datând din timpul ocupaţiei franceze. Poate fi, de asemenea, remarcată biserica consacrată Sfântului Spirydon (secolul al XVI-lea), patronul insulei. În zilele de sărbătoare, o raclă de argint, cu moaştele sfântului, este plimbată în procesiune pe străzile oraşului.
Loc de vacanţă renumit pentru clima sa blândă, Corfu are tot ceea ce îi atrage şi îi distrează pe vizitatori, fără să vorbim de frumuseţea melegurilor sale, de plajele sale de nisip auriu, întinse la picioarele munţilor împăduriţi şi rocilor abrupte, asemănătoare unor castele ce ţâşnesc la suprafaţa mării. Homer a fost cel dintâi care a cântat frumuseţile acestei insule: pe coastele ei, Ulise a fost azvârlit de furtună şi găsit de Nafsika, fiica regelui Alcinoos. După epoca lui Homer, însă, Corfu a cunoscut o serie de invaziuni şi ocupaţii. Grecii, romanii, englezii, veneţienii, francezii şi slavii, într-o epocă sau alta, au controlat Corfu ori celelalte Insule Ioniene. Din istoria sa milenară, Corfu a moştenit puţine bogăţii arheologice, dar a păstrat o oarecare atmosferă datorată îndelungatei prezenţe a veneţienilor, care au stăpânit insula din secolul al XV-lea şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. (Va urma)
Pagina realizată de Ştefan ISAC
