Primul gând care mi-a trecut prin minte atunci când m-am așezat la masă ca să-mi scriu editorialul a fost să-l continui pe cel de săptămâna trecută, să-l duc mai departe de acolo de unde l-am lăsat, fiindcă n-am apucat să vorbesc în el despre tot ce am avut în plan. Atunci, însă, n-am putut, pe de o parte pentru că fermierii și transportatorii nu se potoliseră când am fost nevoit să pun punct final articolului cu care, și așa, am așteptat până în ultima secundă a orei la care trebuia să trimit ziarul în tipografie, iar după acel moment lucrurile au luat-o razna rău de tot. Pe de altă parte, am vrut să fac asta și ca să încerc să mă lămuresc în primul rând pe mine, în ideea că, scriind, am să înțeleg mai bine și mai mult din tot ceea ce s-a întâmplat cu protestele în care, de ce să n-o recunosc, îmi pusesem mari speranțe că au să-i zgâlțâie pe politicieni. Poate că aștept prea mult de la ei, dar eu chiar mi-am închipuit că oamenii ăia care ne conduc citesc răscoala asta ca pe un sondaj de opinie. Cel mai adevărat dintre ele, făcut la comanda cetăţeanului de rând.
Am renunțat însă din două motive. Unul vine din sentimentul că scriu degeaba, iar al doilea e că nu-mi place să întind un subiect pe două articole. Cred că n-am făcut-o niciodată și, în prima fază, nici prin cap nu mi-a trecut să încep tocmai azi. M-am sucit, însă, la a nu știu câta încercare a colegilor mei jurnaliști din presa centrală, mai degrabă a celor din televiziuni, de a mă lua de prost. E greu, însă, să-ți fraierești colegii de breaslă, mai ales pe cei bătrâni, așa cum sunt eu, și tocmai de aia m-am hotărât să transform punctul final de săptămâna trecută, în virgulă.
Concluzia e că, oricâtă experiență am și, recunosc, uneori am mai făcut și eu șmecherii, de data asta chiar mă simt depășit de situație și nu mai înțeleg nimic. Am urmărit, cu ochii mijiți uneori, în încercarea de a pătrunde dincolo de imagini și de cuvinte, informațiile pe care televiziunile le-au mitraliat la foc încrucișat și, chiar dacă multe rafale m-au lovit, am sfârșit prin a recunoaște că au trăgători excelenți. Colac peste pupăză, s-au folosit de diversiuni și de manipulare ca de grenade, și, chiar dacă nu-mi place s-o spun, mai toate și-au atins ținta. M-au zăpăcit de-am ajuns să nu mai știu pe ce lume trăiesc.
În toate astea văd însă și o parte bună. După ce o să-mi ling rănile, fiindcă sunt ciuruit rău de tot, am să șterg cel puțin trei televiziuni și vreo cinșpe ziariști din lista mea de preferințe. Am știut tot timpul, adică na, nu chiar mereu, doar de vreo 30 de ani încoace, că asta e o meserie grea. Am știut că, și fără pic de talent, poți s-o minți o vreme, dar nu la infinit. Tot așa, am știut, fiindcă am văzut, că banii pot cumpăra multe. Cu ocazia asta, însă, am învățat ceva. Am învățat că banii pot cumpăra totul. Chiar și un adevăr mincinos.
Cam atât despre haita de televiziuni care s-au umplut de bani de pe urma răscoalei. Și tot cam atât și despre zăpăceala mea, care, după cum se vede, acum, că am scris toate astea, a început să se cam risipească.
Iar la final poate apuc să scriu și câteva cuvinte despre ce voiam să vorbesc, de fapt, azi, dacă nu mă luam cu protestele. Ei, bine, despre zahăr. Despre faptul că, de la 1 ianuarie, am hotărât să nu mai pun gura pe suc, tocmai eu, care, în ultimii zece, cinșpe ani, nu m-am atins de apă. Și asta nu fiindcă sunt zgârcit, că nu s-a scumpit chiar atât de mult, dar pur și simplu, nu vreau să bag în buzunarul guvernului ăia 20 de bani la fiecare sticlă doar fiindcă cineva a decis să aibă grijă de sănătatea mea, fiindcă zahărul e toxic. Pentru mine nu e. Pentru mine, de-acum, e doar zahăr amar.
Asta este răscoala mea.
Adrian CRÂNGANU