Am fost împuşcat odată, mai demult, cu o rafală de mitralieră, şi-am murit. Era la începutul lui 1982, pe frontul de la Ocna Şugatag, un loc fără nicio importanţă istorică, din păcate pentru mine.

Ultima mea zi de viaţă a fost în 1 martie. M-am trezit cu noaptea-n cap, am sărit peste înviorare, spălat pe dinţi, bărbierit şi alte prostii bune pe timp de pace, am dat fuga la rastel, mi-am înhăţat arma, baioneta, masca de gaze, lopăţica de infanterie, casca de oţel şi ditamai raniţa pregătită decuseară, şi-am ieşit pe platou, gata să-mi apăr ţara de cotropitorul sovietic. Nu ştiu cât eram de fioros echipat aşa, de război, dar ţin minte că m-am urcat pe cântarul pentru varză şi cartofi, iar cele 78 de kilograme ale mele se făcuseră 110.

Locotenentul, comandantul nostru de pluton, ne-a arătat cu mâna o direcţie oarecare şi ne-a spus că ordinul e să o luăm în marş forţat spre Ocna Şugatag. Prin oraş am mers normal, pe drum, apoi am apucat-o pe calea ferată, nu de alta, dar şoseaua din dreapta numai ce fusese bombardată de aviaţia inamică. După nicio oră, a început să cadă o ploaie măruntă şi rece, iar din 110 kilograme, m-am făcut de 120. Peste tot pe unde treceam, eram primiţi de parcă chiar am fi fost trupele care eliberam ţara de sub ocupaţia sovietică. De după garduri, bărbaţii ne întindeau sticle cu pălincă, iar femeile ne îndesau mere roşii în sacii în care căram după noi măştile de gaze. Aşa că, numai bine, după vreo 10 kilometri în care n-am văzut picior de inamic, am ajuns la concluzia că ruşii sunt nişte papă-lapte, care au dat bir cu fugiţii numai auzind că venim după ei.

Îmi amintesc perfect şi acum, după 35 de ani, că la ora zece şi un sfert s-a dezlănţuit iadul. Eram tot pe calea ferată, în stânga pornea un deal abrupt, în dreapta aveam şoseaua şi, imediat, un deal şi mai abrupt. De pe la mijlocul lui, ascunse în pădure, vreo cinci mitraliere pe afet trăgeau în noi ca-n potârnichi. Erau ruşii de la Gărzile patriotice din Sighetu Marmaţiei, duşmanul pe care trebuia să-l anihilăm. Am urcat dealul pieptiş şi ne-am luat după şuierăturile şi pâsâielile lor, şi i-am găsit. Tot aşteptând să apărem, se-mbătaseră cui, aşa că nu s-a mai dat nicio luptă, ne-au întins armele, petardele şi bidonaşele cu pălincă, s-au urcat în camion, uzi leoarcă şi îngheţaţi bocnă, şi-au întins-o acasă, la familii. Pentru ei, războiul se încheiase.

Noi ne-am continuat marşul şi, două ore, timp în care nu s-a întâmplat nimic, am consumat toată captura de război din bidonaşe. Înainte de Ocna Şugatag ne aşteptau alţi ruşi. Cum însă bietele gărzi patriotice n-aveau niciun chef să ne omoare, fiindcă noi eram veseli de parcă mergeam la nuntă şi le eram, probabil, simpatici, un maior s-a aşezat la o mitralieră, iar un căpitan, tot din batalionul nostru, la cealaltă, şi ne-au făcut una cu pământul. Dacă ar fi fost să mă iau după prostiile maiorului, eu încasasem cel puţin 500 de gloanţe în burtă, dar nu-mi păsa. La 20 de ani, asta nu înseamnă nimic.

Apoi ne-au pus să ne trântim exact în locul în care fuseserăm împuşcaţi, ca să ne fotografieze. Cum, însă, eu căzusem la datorie pe o mică ridicătură de pământ, am putut să văd câmpul de luptă presărat cu cadavre de soldaţi omorâţi de propriii lor camarazi de arme. Şi m-am cutremurat, exact aşa cum aş fi făcut-o şi acum, privind scena politică, dacă aş mai fi trăit.

Puţin mai târziu, de după cotitură a apărut Grupa a II-a din Plutonul 4, care rămăsese în urmă, ca să frigă nişte slănină, tot captură de război. Au fost declaraţi pe loc dezertori şi ameninţaţi cu plutonul de execuţie. Maiorul a zis că-i iartă dacă, a doua zi, merg într-o misiune secretă, să cucerească Cimitirul Vesel din Săpânţa, pe lângă care noi numai ce trecuserăm. Cum, însă, eram mort, nu ştiu ce s-a mai întâmplat.

De-atunci, am mai murit de câteva ori. Dar niciodată atât de frumos ca în ziua aceea.

Adrian CRÂNGANU