Sincer, chiar nu ţin minte dacă am mai scris până acum despre revolta şi mai apoi lehamitea care mă cuprind în faţa televizorului când, la ştiri, tot aflu cum cohorte, bande întregi de hoţi, şmecheri, doctori şi escroci de cea mai joasă speţă, dar cu funcţii înalte de te ia cu ameţeală, sunt eliberate în fiecare zi pe bandă rulantă, din te miri ce motive care mai de care mai cusute cu aţă albă.

Cred că nu sunt trei ore de când am văzut o ştire cu o fetiţă de 14 ani care a murit cu zile, nu de pneumonie, ci de indolenţa criminală a unor medici care şi-au luat examenele pe bani şi acum nu mai au alt ţel în viaţă decât să-şi recupereze, cu amândouă mâinile, investiţia. Mai acum vreo câteva zile, pare-mi-se că o haită întreagă de doctori a fost amendată pentru că au lăsat un alt copil să moară, cu aceeaşi nepăsare cu care mă gândesc că ar strivi o ţigară în scrumieră.

Nu exagerez deloc. Am trecut poate la un pas s-o simt pe pielea mea, acum vreo 20 de ani, când fiul meu, o mână de om pe atunci, pentru care lumea se reducea la apartamentul în care locuiam pe vremea aceea, a pornit singur într-o expediţie temerară şi plină de neprevăzut, până a ajuns în şpais. Acolo a găsit o sticlă cu nu mai ţin minte ce porcărie chimică, a băut zdravăn din ea şi pe loc i s-a făcut rău. Am sunat, speriat, la Ambulanţă, l-am luat în braţe şi am coborât în faţa blocului, dar, până să vină Salvarea, am preferat să chem un taximetru şi aşa am ajuns la spital. Cu el tot în braţe, m-am năpustit pe coridoare şi, fiindcă era deja moale şi avea ochii închişi, am intrat direct peste doctor. Cu o nesimţire cum rar mi-a fost dat să văd până atunci şi de atunci încolo, mi-a făcut semn cu mâna să ies, să nu-l deranjez, fiindcă era la ora la care spărgea nuci pe birou cu podul palmei şi le mesteca tacticos. De parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, îmi amintesc perfect că în momentele acelea nu-i vedeam decât gura, cu buzele vineţii care se mişcau întruna şi miezul alb de nucă rămas între dinţii falşi, din plastic, oribili. Mi-a venit să vomit, şi de nervi şi de scârbă, dar m-am abţinut, am aşezat copilul cu grijă pe pat şi i-am spus scurt să se ocupe de el. A mai spart o nucă, la fel de calm, şi a mestecat-o îndelung, în timp ce eu îi povesteam ce s-a întâmplat. M-a trimis să cumpăr un litru de lapte şi două ouă. Când m-am întors, colţul biroului era plin de coji de nucă şi între dinţii lui puşi, atâta miez, că puteai să faci doi cozonaci cu el. Apoi m-a trimis cu copilul la alt medic, care l-a făcut bine. Am vrut să-l reclam pe primul, dar m-am răzgândit. Eram convins că singura măsură pe care eventual ar fi luat-o şefii lui ar fi fost să taie nucul.

Naiv cum mai sunt uneori atunci când vine vorba de dreptate, îmi irosesc viaţa uitându-mă seara la televizor, la cazuri strigătoare la cer, la care până şi un student în primul an la Drept ar bate cu ciocanul în masă de-ar rupe-o şi ar da pe loc 100 de ani de puşcărie. Vise…

Acum, însă, parcă încep să mă trezesc încet, încet, şi trăiesc cu impresia că mă uit la o piesă de teatru ieftină, fiindcă stagiunea se suprapune cu campania electorală. Cătuşele care zornăie sunt de recuzită, nu există actori, doar figuranţi şi un mare regizor în spatele tuturor acestor lucruri. Justiţia pare legată la ochi, iar balanţa, tot butaforie, stă în echilibru.

Probabil că atunci când am să mă dezmeticesc de tot voi avea un alt preşedinte, cortina va fi căzut peste scenă, iar Justiţia o să-şi ridice la loc un colţişor al cârpei, atât cât să tragă cu ochiul. Spre talerul cel greu care va înclina întotdeauna balanţa.

Adrian CRÂNGANU