În ultima vreme, cel puţin, cred că n-a fost zi lăsată de la Dumnezeu în care, în puţinul timp liber pe care l-am avut, să nu mă fi întrebat ce fel de popor suntem. Mult prea ocupat cu problemele mele mărunte care, uneori, pur şi simplu mă copleşesc, nici măcar nu am pretenţia să intru în amănunte, ci m-aş mulţumi şi cu un răspuns aşa, în mare. Poate că el m-ar lămuri cât de cât de ce armate întregi de credincioase încă mai merg cu flori la concertele lui Cristian Pomohaci şi la slujbele pe care le ţine într-un garaj, cu toate că el nu mai e preot de vreo cinci ani, de ce-i urâm pe olandezi că nu ne vor în Uniunea Europeană, fără să ne gândim măcar o clipă că poate România se vede un pic altfel din afară decât dinăuntru, ori de ce sărim cu toţii ca arşi să-i ţinem partea Simonei Halep fără măcar să avem habar ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, în America. La chestii din astea îmi zboară mie mintea. Adică la lucruri pe care eu nu le-aş face niciodată, fiindcă eu nu trăiesc cu impresia că orice străin nu urmăreşte decât să atace românismul nostru sfânt, şi nici nu cred că dracu’ n-are altă treabă decât să-şi bage coada între oameni şi să-i pună să lovească la temelie Biserica noastră stră-strămoşească. Nimic din toate astea. Mai degrabă sunt convins că noi nu facem altceva decât să stăm tolăniţi în fotoliu şi de-acolo să tragem aiurea cu gloanţe oarbe şi păreri, în nişte ţinte pe care unii şi alţii ni le flutură pe la televizor. Iar nouă ni se albesc degetele pe trăgaciul puştilor.
Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, nu pricep în ruptul capului de unde până unde atâta moliciune de caracter pe noi. Vine o iarnă la capătul căreia eu, cel puţin, nu zăresc nici urmă de primăvară, prin Bucureşti protestează, pâlcuri, pâlcuri, tot ăia care au bani, dar mai vor, iar pe cei mulţi şi săraci îi aud cum spun pieriţi, cu jumătate de gură, că au să mai pună o haină pe ei, sau câte-o fi nevoie şi-o vrea Cel de Sus, şi-au să mai răzbească un an. Am să-i spun resemnare, ca să nu-i zic altfel, şi cred că şi de data asta ştiu de unde ni se trage.
Am auzit de multe ori, chiar enervant de multe ori, încă de când eram elev, că trăim în Ţara Mioriţei, iar noi, ca popor, suntem copiii unei balade. Suna frumos şi mi-a plăcut, însă numai până am înţeles, de la profesoara de română, fireşte, fiindcă la vârsta aia nu-mi prea ardea mie de analize literare, am înţeles, deci, că starea asta de blegeală şi de smiorcăială ne caracterizează cel mai bine pe noi. Bine, ea a spus altfel, dar eu cu asta am rămas în cap. Iar când am mai crescut, toate s-au legat, toată istoria noastră de popor supus, pe care numai cine n-a vrut nu l-a stăpânit, a început să aibă sens.
Şi mai descopăr ceva. După ce am făcut un calcul simplu, mi-am dat seama că toţi aceia pe care i-am auzit c-au să-şi mai ia la iarnă o izmană, o bluză, sau câte-o considera de cuviinţă Cel de Sus, au între 70 şi 80 de ani, prin urmare la Revoluţie aveau vreo 40 sau un pic peste. Acum, abia acum îi înţeleg cu-adevărat. Sunt aceiaşi cu care m-am ciocnit pe stradă în Decembrie ’89, mergeau pe contrasens, eu mă grăbeam să strig, ei se grăbeau să tacă şi să se ascundă prin şpaisuri, pivniţe ori în vreo cadă din fontă, să nu cumva vreun glonţ rătăcit să le găurească scăfârlia.
Cu unul dintr-ăsta m-am nimerit nu demult în tren. Îi spunea unui alt călător că la Revoluţie s-a ascuns în beci, dar mai bine n-o făcea, fiindcă a dat acolo peste un zvârcolac. În momentul ăla, m-am ridicat, m-am dus pe coridor şi, cale de vreo 30 de kilometri, am tot râs de unul singur. Nu m-am putut abţine. Abia acasă mi-am dat seama că, de fapt, ar fi trebuit să plâng. Ca un adevărat fiu al Mioriţei ce sunt.
Adrian CRÂNGANU